Suflete moarte de Nikolai Gogol

Suflete moarte de Nikolai Gogol

Capitolul întâi

e poarta unui han din oraşul N.N., capitală de gubernie, intra o brişcă pe arcuri, nu prea mare, dar destul de arătoasă, de felul acelora cu care călătoresc de obicei burlacii: locotenenţi-colonei şi căpitani în retragere, sau moşieri-proprietari a vreo sută de suflete de ţărani iobagi – într-un cuvânt, toţi cei categorisiţi drept boieri de mâna a doua. În brişcă şedea un domn, nici frumos şi nici urât la înfăţişare, nici prea gras şi nici prea zvelt; nu s-ar putea spune că era bătrân, dar nici prea tânăr. Sosirea lui în oraş nu stârni niciun fel de vâlvă şi nici nu fu însoţită de ceva deosebit: doar doi ţărani ruşi, care stăteau în uşa cârciumii de peste drum de han, făcură câteva observaţii, ce de altfel priveau mai mult trăsura decât pe cel care se afla în ea. „Ia te uită, spuse unul, ce mai roată! Tu ce crezi: ţine până la Moscova?” „Ţi-i-i-ne”, îşi dete cu părerea celălalt. „Da’ pân’ la Kazan mă prind că nu ţine!” „Până la Kazan nu ţine”, încuviinţă celălalt. Cu asta, discuţia lor s-a curmat. Iar aproape de han, brişcă se mai întâlni cu un tânăr cu pantaloni albi de bazea, din cale-afară de strâmţi şi de scurţi, şi cu un frac cu pretenţii de modă, de sub care se vedeau piepţii cămăşii, prinşi cu un ac de bronz de Tuia, înfăţişând un pistol. Tânărul se întoarse, se uită la trăsură, îşi ţinu cu mâna şapca, pe care era cât pe ce să i-o ia vântul, şi-şi văzu de drum.

Când trăsura trase în curte, domnului îi ieşi înainte un slujitor, „polovoi”[1], cum i se spune pe la birturile ruseşti, vioi şi iute ca o sfârlează de nici nu-i puteai deosebi trăsăturile feţei. Înalt, deşirat, într-un surtuc de bumbac ridicat până sus, peste ceafă, el veni în fugă cu şervetul pe mână, îşi scutură chica şi-l conduse sprinten pe domn sus, de-a lungul întregii galerii de lemn, ca să-i arate odaia ce-i fusese hărăzită de pronia cerească. Nu putea fi vorba decât de un anumit fel de odaie, pentru că şi hanul era un anumit fel de han, ca toate hanurile din capitalele de gubernie, unde, pentru două ruble pe zi, călătorii au parte de o odaie. Gândacii, ca prunele uscate, îşi scot capul de prin toate ungherele odăii; o uşă totdeauna baricadată cu un scrin răspunde în odaia de alături ocupată de un vecin tăcut şi liniştit, dar nespus de curios, dornic să afle toate amănuntele cu privire la călătorul nou sosit. Faţada hanului se potrivea cu interiorul lui: clădire lungă, cu un cat; rândul de jos, de cărămidă netencuită, de un roşu-închis, murdar, se întunecase acum şi mai mult de ploi şi vreme rea. Catul de sus, de deasupra dughenelor cu hamuri, frânghii şi covrigi, era vopsit cu obişnuita culoare galbenă. În dugheana de la capătul clădirii, sau mai bine zis în geamul din colţ, stătea un vânzător de sbiten[2], cu un samovar de aramă şi cu faţa tot atât de arămie ca şi samovarul. Privind de departe, puteai crede că în geam stau două samovare, dacă unul din ele n-ar fi avut o barbă neagră ca smoala.

În timp ce călătorul cerceta odaia, i se aduseră bagajele. Mai întâi, un geamantan de piele albă, cam jerpelit, care de bună seamă că nu era la prima lui călătorie; îl adusese Selifan, vizitiul, un om mărunţel, cu un cojoc scurt, şi Petruşka, lacheul, un flăcău de vreo treizeci de ani, cu o redingotă largă, ponosită, căpătată pesemne de la boier; Petruşka era cam ursuz din fire şi avea buzele groase şi nasul mare. Apoi aduseră o cutie mică de mahon, cu incrustaţii de mesteacăn de Carelia, nişte calapoade de cizme şi o găină friptă, înfăşurată în hârtie albastră. După ce toate fură aduse, vizitiul Selifan plecă la grajd să vadă de cai, iar Petruşka începu să se rostuiască în antreiaşul cel strâmt şi foarte întunecos în care, odată cu mantaua, îşi lăsase şi mirosul lui deosebit, de care era pătruns de altfel şi sacul adus mai târziu cu tot felul de ustensile de lacheu. În această chichineaţă aşeză lângă perete un pat îngust, cu trei picioare, şi-l acoperi cu un soi de saltea turtită şi subţire ca o plăcintă, şi poate tot atât de unsuroasă ca şi plăcinta pe care din fugă izbutise s-o capete de la hangiu.

În timp ce slugile aşezau lucrurile şi trebăluiau pe acolo, domnul se duse în sala comună a hanului. Care călător nu cunoaşte aceste săli: aceiaşi pereţi vopsiţi cu ulei, înnegriţi pe sus de fumul lulelelor, iar mai jos lustruiţi din pricina spetelor diferiţilor călători, dar mai ales de cele ale negustorilor localnici, care în zilele de târg vin în grupuri de câte şase-şapte să-şi bea obişnuitul lor ceai; acelaşi tavan înnegrit; acelaşi policandru afumat, cu sumedenie de ţurţuri de sticlă, care tremură şi sună ori de câte ori slugile aleargă pe duşumeaua roasă, învârtind cu îndemânare în aer tava, pe care se-ndeasă mulţimea de ceşti, ca păsările pe ţărmul mării; aceleaşi tablouri în ulei, cât peretele – într-un cuvânt, aceleaşi lucruri ca pretutindeni; numai ca unul din tablouri înfăţişa o nimfă cu sânii atât de uriaşi, cum cititorul, de bună seamă, n-a mai văzut niciodată. Asemenea ciudăţenii ale naturii se pot vedea, de altfel, şi în unele tablouri cu subiect istoric, aduse la noi în Rusia nu se ştie bine anume când, de unde şi de cine, cumpărate uneori din Italia chiar de marii noştri demnitari, iubitori de artă, după sfatul ghizilor lor. Domnul îşi scoase şapca şi-şi desfăcu de sub bărbie legătura de lână lucrată în dungi de toate culorile, o legătură de felul acelora pe care le împletesc nevestele pentru bărbaţi, fără să uite să le dea şi cuvenitele instrucţiuni privitoare la felul cum trebuie să-şi înfăşoare gâtul cu ele. N-aş putea spune cine le lucrează legăturile celor neînsuraţi; Dumnezeu ştie; eu, unul, n-am purtat niciodată. După ce-şi scoase legătura, domnul porunci să i se servească masa. În timp ce i se aduceau obişnuitele bucate, aceleaşi în toate hanurile: ciorbă acră cu pateuri, anume păstrate cu săptămânile pentru călători, creier cu mazăre, cârnaţi pe varză, găină friptă, castraveţi muraţi şi nelipsita prăjitură de aluat franţuzesc, totdeauna gata de a fi servită – în timp ce i se aduceau aceste feluri de bucate, încălzite sau reci, el îl puse pe chelner sau, cum i-am mai spus, pe „polovoi”, să-i povestească tot soiul de fleacuri. Cine anume ţinuse hanul mai-nainte şi cine-l ţine acum? Dacă-i aduce un venit bunicel, dacă jupânul nu-i un mare ticălos? Chelnerul răspunse ca de obicei: „Vai, domnule, e un mare pezevenghi!” Ca şi în Europa civilizată, în Rusia civilizată se găsesc astăzi foarte mulţi oameni respectabili, care nu pot să mănânce la han, fără să stea de vorbă cu chelnerul, glumind cu el. Totuşi, noul sosit nu punea numai întrebări deşarte; el căuta să afle amănunţit: Cine-i guvernatorul? Cine-i preşedintele curţii?[3] Cine-i procurorul? Într-un cuvânt, nu scăpă niciun slujbaş de seamă. Dar, cu o şi mai mare amănunţime, ba chiar am putea spune cu însufleţire, s-a interesat de toţi moşierii cu vază: câte suflete are fiecare pe moşie? La ce depărtare de oraş locuieşte? A întrebat până şi de firea lor, şi cât de des vin la oraş. Căuta să afle de-a fir-a-păr starea ţinutului: dacă n-au fost cumva în gubernie molime sau friguri, vărsat sau alte boli de felul acesta, care seceră lumea – şi toate cu multă stăruinţă şi meticulozitate, vădind mai mult decât o simplă curiozitate. Domnul avea ceva impunător în purtări şi-şi sufla nasul din cale-afară de zgomotos. Nu se ştie cum făcea, dar nasul lui scotea sunete de trâmbiţă. Totuşi, pe cât se pare, această însuşire a lui, cu totul fără însemnătate, îl făcu pe chelner să se umple de mare respect, căci ori de câte ori îi auzea nasul, îşi scutura chica, se îndrepta din şale şi mai respectuos şi, plecându-şi capul, îl întreba pe domnul dacă nu mai doreşte ceva. După masă, călătorul bău o ceaşcă de cafea şi se trânti pe divan, punându-şi la spate o pernă care, în hanurile ruseşti, în loc de lână moale, e umplută cu ceva care seamănă mai curând a cărămidă sau piatră. Apoi începu să caşte şi porunci să fie condus în odaia lui, unde se culcă şi dormi două ceasuri. După ce se odihni, scrise pe o fiţuică de hârtie, după cum îl rugase servitorul hanului, gradul[4], numele şi pronumele lui, spre a fi comunicate poliţiei, la biroul respectiv. Pe când scobora scara, servitorul silabisi pe fiţuică: „Consilier de colegiu Pavel Ivanovici Cicikov, moşier, călătoreşte pentru treburi personale”. În timp ce servitorul mai descifra încă biletul, Pavel Ivanovici Cicikov se şi dusese să vadă oraşul, care se părea că-l mulţumise, întrucât constatase că nu era mai prejos de alte capitale de gubernii: spoiala galbenă, bătătoare la ochi, a caselor de piatră sta alături de culoarea cenuşie, sărăcăcioasă şi întunecată a caselor de lemn. Clădirile aveau câte un cat, câte două sau câte unul şi jumătate şi nelipsitele mansarde, foarte frumoase după părerea arhitecţilor de provincie. Pe alocuri, casele se pierdeau în nemărginirea unei uliţe late cât o câmpie şi a unor garduri de lemn fără sfârşit; alteori, se îngrămădeau unele într-altele, şi pe acolo mişcarea şi însufleţirea erau mai mari. În drum, întâlni firme aproape şterse de ploaie, zugrăvite cu covrigi şi cizme; pe ici-colea, câte una înfăţişa pictura vreunei perechi de pantaloni albaştri şi numele unui croitor din Arşovia; mai încolo, o prăvălie de şepci şi chipie pe numele: „Vasili Feodorov, din străinătate”; altă firmă arăta un biliard cu doi jucători în frac, de felul acelora cu care se îmbracă la teatru figuranţii în scena finală. Pe firmă, jucătorii ocheau bila cu tacul, răscrăcăraţi şi cu coatele trase îndărăt, părând surprinşi într-o figură de dans; şi dedesubt sta scris: „Iată localul”. În plină uliţă, vedeai din când în când mese cu nuci, săpun şi turtă dulce care semăna şi ea cu săpunul; mai departe, câte un peşte gras, cu o furculiţă înfiptă în el, spunea că înăuntru e o ospătărie. Dar cele mai dese erau firmele cu stema ţării – vulturul cu două capete, şters de vreme şi înlocuit azi cu laconica inscripţie: „Băuturi spirtoase”. Caldarâmul era destul de stricat peste tot. Călătorul îşi mai aruncă privirea şi în grădina publică, plantată cu pomi firavi, împrejmuiţi cu ţăruşi de susţinere vopsiţi frumos în verde şi aşezaţi în formă de triunghi. Deşi aceşti copăcei nu erau mai înalţi ca trestia, ziarele scriseseră, cu prilejul unor focuri de artificii, că „datorită grijii neobosite a părintelui lui, oraşul nostru s-a împodobit cu o grădină de arbori mari, care dau răcoare şi umbră în zilele de arşiţă, şi că e înduioşător să simţi cum tresar inimile cetăţenilor, copleşite de un simţământ de mulţumire, şi cum ochii lor varsă şiroaie de lacrimi de recunoştinţă pentru domnul primar al acestei urbe”. După ce-l descusu cu de-amănuntul pe vardist, care-i drumul cel mai scurt la catedrală, la diferite instituţii şi la guvernator, călătorul se duse să vadă şi gârla care trecea prin mijlocul oraşului, şi în drum dezlipi de pe un stâlp un afiş, ca să-l citească acasă în tihnă; urmări cu o privire indiferentă o doamnă drăguţă, care trecea pe trotuarul de scânduri, urmată de un băiat în livrea militară, cu o legătură în mână; apoi, aruncându-şi încă o dată privirea jur împrejur, ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească bine în minte poziţia locului, se-ntoarse la han, ducându-se de-a dreptul în odaia lui, însoţit de servitor, care-l ajută să urce scara. Îşi bău ceaiul, se aşeză la masă, porunci să i se aducă o lumânare, scoase afişul din buzunar, îl apropie de lumânare şi începu să citească, închizând puţin ochiul drept. De altfel, afişul nu anunţa multe lucruri deosebite: se reprezenta drama domnului Kotzebue[5] în care rolul lui Roll era jucat de domnul Popliovin, iar al Korei, de domnişoara Ziablova; ceilalţi actori erau şi mai puţin cunoscuţi; totuşi, el citi până la capăt, aflând şi care era preţul unui loc în stal, şi că afişul fusese tipărit la tipografia administraţiei guberniale; îl întoarse apoi pe partea cealaltă, ca să vadă dacă nu cumva găseşte şi acolo ceva, dar, negăsind nimic, se frecă la ochi, împături cu grijă afişul şi-l puse în cutia sa, în care păstra de obicei tot ce-i cădea în mână. Se pare că ziua s-a încheiat cu o porţie de friptură rece de viţel, cu o sticlă de cvas acru şi cu un somn adânc. Dormi, sforăind ca o pompă hodorogită, cum se zicea în unele părţi ale întinsei împărăţii ruseşti.