Taras Bulba de Nikolai Gogol

Taras Bulba de Nikolai Gogol

Ia întoarce-te, fiule, să te văd! Ptiu, drace, mare comedie! Ce-i cu anteriele astea pe voi? Şi zi, aşa se poartă toţi acolo, la Academie[1]? Cu aste vorbe îi întâmpină Bulba pe cei doi fii ai săi, care-şi făcuseră învăţătura la Bursa[2] din Kiev şi se întorceau acum la casa părintească.

Flăcăii abia apucaseră să descalece. Erau doi voinici în toată puterea cuvântului, care mai priveau încă pe sub sprâncene, ca orice seminarist slobozit de curând din Academie. Obrajii lor pietroşi şi plini de sănătate erau umbriţi de cele dintâi tuleie neatinse încă de tăişul briciului. Păreau amândoi foarte stingheriţi de primirea ce le-o făcea părintele lor şi stăteau de cremene, cu ochii în pământ.

— Ia staţi oleacă, să vă văd bine, urmă Taras, răsucindu-i: Da lungi mai sunt svitcile[3] astea ale voastre! Halal svitci! N-am mai văzut de-astea de când e hăul şi bârgăul! Ia să fugă unul din voi! Mi-e că odată se-ncurcă în poale şi vine de-a berbeleacul!

— Haide, nu-ţi mai râde de noi, tată, ajungă-ţi, făcu în cele din urmă cel mai mare dintre fraţi.

— Ia te uită la el ce fudul se ţine! Şi de ce n-aş râde, mă rog?

— Uite aşa! Dacă-ţi baţi joc de noi, nu mai ţin seamă că-mi eşti părinte şi zău că-ţi trag o bătaie, să mă pomeneşti!

— Ptiu, fiu nevrednic ce eşti! Cum, lui taică-tu, mă?… făcu Taras Bulba, dându-se câţiva paşi îndărăt de uimit ce era.

— Da, chiar şi lui taică-meu! Batjocura n-o trec cu vederea şi n-o iert nimănui!

— Şi cum vrei să ne batem? Cu pumnii?

— Cu ce-o fi!

— Atunci hai, cu pumnii! zise Taras Bulba, suflecându-şi mânecile. Oi vedea eu îndată câte parale faci tu într-o bătaie cu pumnii!

Şi amândoi, tatăl şi fiul, în locul vorbelor de bun găsit după o despărţire îndelungată, se apucară să-şi care unul altuia la pumni în coaste, în şale şi în piept, când depărtându-se, ca să se măsoare cu privirea, când încăierându-se iarăşi.

— Ia priviţi, oameni buni: s-a smintit de tot bătrânul! A căpiat de-a binelea! zicea mama flăcăilor, o femeie gălbejită, slabă şi blândă din fire, care stătea în prag şi care n-avusese vreme să-şi strângă la piept fiii mult iubiţi. Copilaşii s-au înturnat acasă, noi nu i-am văzut mai bine de un an, iar dumnealui uite ce-i dă prin minte: să se măsoare în pumni cu dânşii.

— Da ştii că se bate bine? făcu Taras Bulba, oprindu-se în sfârşit. Zău că se bate bine! urmă el, după ce-şi mai trase sufletul. Te buşeşte, că-ţi vine să te laşi păgubaş! O să ajungă un cazac de nădejde! Ei, bun venit, fiule! Hai şi ne-om pupa! – şi tatăl cu fiul se sărutară. Straşnic, flăcăule! Iac-aşa să-i snopeşti pe toţi, cum m-ai snopit pe mine, să nu ierţi pe nimeni! Da’ iar mă-ntorc şi zic că eşti gătit, să te strici de râs, nu alta! Ce-i cu frânghia asta care atârnă pe tine? Da tu, mă, netotule, ce stai aşa cu mâinile-n jos? nu mai contenea Taras, vorbindu-i de astă dată mezinului. Nu te repezi şi tu cu pumnii la taică-tu, împeliţatule?

— Iaca, na, ce-i trăsneşte prin cap! îi tăie vorba mama, care-şi îmbrăţişa în vremea asta feciorul mezin. Unde s-a mai pomenit aşa ceva ca un copil să-şi bată părintele! Ş-apoi la asta ne stă capul acum? Copilul e fraged încă, a făcut cale lungă, a obosit… (copilul de care era vorba avea mai bine de douăzeci de ani şi era înalt de-un stânjen). Acum numai bine i-ar sta să se hodinească şi să îmbuce şi el ceva, iar dumnealui îl sileşte să se bată!

— Ehei, după câte văd eu, tu eşti fecioraşul mamei, hai? făcu Taras Bulba. Să nu-ţi pleci urechea la spusele maică-ti: e muiere şi nu pricepe nimic. Giugiuleli vă trebuie vouă? Giugiuleala voastră-i stepa şi un cal de soi! Asta-i giugiuleala voastră! Vedeţi sabia asta? Ea e maica voastră! Iar toate celelalte, cu care v-au umplut capetele până acum, pleavă sunt! Academia şi toate cărticelele, ceasloavele şi filozofelile sunt fleacuri pe care nu dau doi bani! Şi… – aici Bulba întări spusele cu o vorbuliţă care nici că se poate pune într-o carte – eu uite ce fac mai bine: vă trimit chiar de săptămâna care vine la Zaporojie[4]. Acolo învăţătură, zic şi eu! Acolo-i şcoala care vă trebuie şi numai acolo o să vă vină mintea în cap!

— Cum, numai o săptămâna să stea acasă? se tângui bătrâna şi uscăţiva mamă, cu ochii în lacrimi. Nici să petreacă-n voie n-or să aibă vreme, nici casa părintească n-or să şi-o cunoască bine şi nici eu n-o să-mi pot sătura privirile uitându-mă la ei!

— Ajungă-ţi cu bocitul, bătrâno! Rostul unui cazac nu e să dădăcească muierile! Dacă ar fi după tine, ţi i-ai ascunde pe amândoi sub fuste şi ai sta peste ei cum stă cloşca pe ouă! Hai, du-te mai bine şi pune pe masă tot ce ai! Să nu care cumva să ne-aduci gogoşi, turtă dulce, prăjituri cu mac sau alte zaharicale, că de astea n-avem trebuinţă; adu-ne un berbec întreg, o capră şi mied din acela de patruzeci de ani! Şi răchie cât mai multă. Dar nu de-ăla cu marafeturi, cu stafide ori cu alte drăcovenii, nu! Rachiu curat şi spumos să se umfle-n pahare şi să împroaşte cu stropi ca turbat!

Bulba îşi duse apoi feciorii în odaia mare, de unde o zbughiră într-un suflet două slujnicuţe tinere şi frumoase, cu salbe de mărgele roşii la gât, care deretecaseră prin casă. Poate că se speriaseră cu adevărat de sosirea coconilor care nu treceau cu vederea pe nimeni dintre cei ce le ieşeau în cale, sau poate vroiau numai să rămână credincioase obiceiului lor muieresc, adică să scoată un ţipăt şi s-o ia la goană când dau cu ochii de un bărbat, iar apoi să-şi acopere îndelung obrazul cu mâneca, de prea multă ruşine. Odaia era rânduită după gustul acelor vremi, a căror amintire vie o păstrează în crâmpeie doar cântecele şi baladele din popor, pe care azi nu le mai cântă în Ucraina nici măcar bătrânii orbi cu barbă lată, ce le ziceau odinioară pentru norodul strâns ciotcă în jurul lor, însoţindu-le de zdrăngănind molcom al bandurei[5], după gustul acelor vremi de lupte şi restrişte, când au început în Ucraina încăierări şi bătălii din pricina unirii bisericilor[6]. Pretutindeni domnea curăţenie mare şi pereţii erau spoiţi în culori. Pe pereţi atârnau săbii, biciuşti, laţuri de prins păsări, năvoade şi flinte, un corn lucrat cu meşteşug, în care se păstra praful de puşcă, zăbale de aur şi piedici pentru cai, bătute în argint. Ferestruicile erau mici, rotunde, cu geamuri prin care lumina zilei se prefira anevoie, din celea ce se mai văd astăzi doar la vechile biserici; nu puteai privi afară prin ele decât numai dacă ridicai gemuleţul. În jurul ferestrelor şi uşilor erau chenare roşii. În colţuri, pe poliţe, stăteau înşiruite căni, şipuri şi ploşti din sticlă verde şi albastră, nastrape lucrate în argint şi pocale aurite, de diferite obârşii: veneţiene, turceşti, cercheze, ajunse în casa lui Bulba pe căi ocolite, prin mâini multe, lucru foarte obişnuit în vremile acelea de isprăvi vitejeşti. De jur împrejurul odăii erau aşezate laviţe de lemn de ulm; în colţul de cinste, pe sub icoane, era o masă mare; mai era acolo un cuptor lat cu prichici, firide şi ieşituri, împodobite cu olane smălţuite în culori felurite – toate astea erau bine cunoscute voinicilor noştri care veneau acasă în fiecare an pe timpul vacanţelor, făcând drumul pe jos, pentru că nu aveau pe atunci cai şi pentru că nu le era îngăduit îndeobşte ucenicilor să umble călări. Tot ce aveau în vremea aceea era doar moţul lung, numai bun la târnosit, iar întru fapta asta avea slobozenie orice cazac purtător de arme. Acum, unde-şi isprăviseră şcoala, Bulba le trimisese câte un armăsar tânăr din herghelia lui.

Cu prilejul întoarcerii fiilor săi, Bulba porunci să fie poftiţi la dânsul toţi sotnicii[7] şi mai-marii polcului[8] său care se nimeriseră a fi pe-acasă, iar când veniră doi dintre ei şi esaulul[9] Dmitro Tovkaci, care-i era prieten vechi, Bulba le înfăţişă pe cei doi fii ai săi, zicându-le: „Ia priviţi-i pe voinicii ăştia! O să-i trimit fără zăbavă la Seci.” Oaspeţii rostiră urări şi vorbe de laudă, atât lui Bulba cât şi celor doi flăcăi, că şi-au pus în gând un lucru bun, adăugind la acestea că nu este pe lume şcoală mai vrednică pentru un tânăr.

— Şi acum, boieri dumneavoastră, să se aşadă fiecare la masă unde i-o plăcea mai mult. Ei, feţii mei, mai întâi şi-ntâi să bem niscai rachiu! mai zise Bulba. Doamne ajută! Să fiţi sănătoşi, şi tu Ostap, şi tu Andrii! Să dea Dumnezeu să aveţi întotdeauna noroc în luptă! Să-i bateţi pe păgâni, pe turci şi pe tătari aşijderea, iar de-or cuteza leşii să se ridice într-un chip sau altul împotriva credinţei noastre, să-i bateţi şi pe leşi! Hai, tinde paharul! Ce zici, bun îi rachiul, aşa-i? Da’ cum spui „rachiu” în latineşte? Ei, vezi? Proşti au mai fost, flăcăule, latinii ceia ai tăi! Nici bănuiau că mai e şi rachiu pe lumea asta. Şi cum naiba îi spunea ăluia de scria stihuri pe latineşte? Nu prea sunt eu tare în de-ale cărţii şi de asta nu ştiu! Horaţiu, sau cum?

„Mă, ce dat dracului e taică-meu! îşi zise Ostap, feciorul cel mare. Toate le ştie, câinele ăsta bătrân, da’ se face niznai.”

— Eu aşa gândesc, că arhimandritul nu vă lăsa nici batâr să mirosiţi rachiu, urmă Taras. Ia spuneţi drept, feţii mei, dacă v-au tăbăcit bine acolo, la bursă, cu nuiele tinere de mesteacăn şi de vişin, spinarea şi câte altele mai are cazacul? Sau poate, ca să vă facă tobă de înţelepciune, aţi mâncat bătaie şi cu biciuşti? Pasămite nu vă înfruptaţi numai sâmbăta din bucatele astea, ci şi miercuri, ba şi joi, hai?

— Ce să ne mai amintim de ce-a fost, taică?! îi luă vorba Ostap. Ce-a fost, a trecut!

— Să-ncerce careva acum! făcu Andrii. Să-ncerce numai să se lege de noi! Ia să-mi iasă în cale vreun tătar, ceva, că-l învăţ eu numaidecât ce-i aia sabie de cazac.

— Bine ai grăit, fiule! Straşnic, zău! Şi dacă-i aşa, să ştiţi că mă duc şi eu cu voi la Seci. Zău că mă duc! La ce dracu şed eu aici? Ca să semăn hrişcă, s-ajung gospodar aşezat, să-mi văd de oi şi de porci, ori să mă giugiulesc cu nevasta? da’ ducă-se pe pustii locuri! Eu îs cazac şi nu-mi trebuiesc toate astea! Ei şi ce-i dacă nu-i război? Mă duc şi eu la Zaporojie cu voi, ca să-mi mai treacă du urât. Zău că mă duc! Şi bătrânul Bulba se înfierbântă tot mai mult, până când, la urmă, se dezlănţui de-a binelea, se ridică de la masă, se înfoie şi zise, bătând din picior: Plecăm chiar mâine! La ce să mai amânăm? Ce vrăjmaşi o să vedem noi, dacă stăm să clocim aici? Parcă mare nevoie avem de cocioaba asta şi de toate cele, oalele, carafele… şi zicând aşa, prinse a sparge şi a arunca carafele de pe poliţă.