AnnaE
#0

Jude nestiutul  de Thomas Hardy volumul 1

Jude neştiutul publicat în 1895 este ultimul roman al lui Thomas Hardy. După această data, scriitorul care a dat una dintre cele mai specifice expresii ale tragismului modern, pără­seşte domeniul prozei pentru a scrie poezie. A rămas însă în istoria literaturii în primul rând ca romancier.

Thomas Hardy a explicat într-o prefaţă scrisă cu prilejul reedi­tării romanului Jude neştiutul motivul care l-a îndemnat să pă­răsească uneltele de romancier. Nici romanul care precedase tra­gica istorie a lui Jude, anume Tess d’Urberville, n-avusese parte de o primire favorabilă din partea publicului şi a presei. Pesi­mismul disperat, ignorarea prejudecăţilor curente într-o societate puritană, cum era societatea victoriană, de către autor şi crea­turile sale, şocaseră. Scris într-un moment de criză spirituală şi intimă, romanul de faţă conţine pagini de atac pasional împo­triva unor legislaţii socotite absurde – în primul rând, legislaţia căsătoriei – atac care explică o primire oficială nefavorabilă. Astăzi aceste izbucniri violente adresate unor instituţii cu mare forţă de coerciţiune în riguroasa eră victoriană sună strident atunci când imprimă cărţii un caracter din cale afară de tezist. Instituţiile şi legile denunţate ca absurde îşi găsesc însă locul într-un roman al destinului, în măsura în care alcătuiesc acel mecanism tragic, în angrenajul căruia se năruie aspiraţiile unor conştiinţe elevate, eşuează fiinţe de o rară frumuseţe morală.

Aşa şi înţelegea de altfel romancierul lucrurile, fiindcă vedea în legislaţia crudă a căsătoriei „un punct de vedere potrivit pentru fabula unei tragedii, povestită de dragul prezentării unor amă­nunte ce conţin multe adevăruri universale şi în speranţa că s-ar putea găsi (într-o asemenea fabulă) anume elemente de catarsis aristotelic”.

Referirea la teoria autorului Poeticei asupra funcţiei elibera­toare, catartice a tragediei, ni-l arată pe Thomas Hardy plasându-se el însuşi în seria inaugurată de poeţii tragici ai antichităţii.

Ideea de fatum, analogiile cu tragedia antică revin de altfel frecvent în paginile cărţilor sale. În romanul de faţă, referirile la vechii poeţi tragici sunt atribuite unuia dintre personajele prin­cipale: „Aş zice că o soartă tragică s-a înverşunat împotriva Atrizilor”. Într-unul din momentele cele mai deznădăjduite ale romanului sunt invocate cuvintele corului din Agamemnon: „Lucrurile sunt aşa cum sunt şi vor ajunge la dezlegarea care le este sortită”.

Fundalul predilect al tragediilor lui Hardy este Wessexul, pro­vincia natală a scriitorului încremenită în cadre seculare de viaţă. Cu o istorie ce urcă în trecut până în epoca celţilor şi păstrând urme ale cultului druidic şi ale ocupaţiei romane, Wessexul şi în general, peisajul lui Hardy participă la acţiune cu o intensitate cerută de însăşi natura conflictului tragic în epoca romancierului englez. Ca şi landa din romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, ca şi oceanul în Moby Dick al lui Melville, natura lut Hardy asigură proiecţia intrigilor romancierului pe acel fond de generalitate şi eternitate pretins de tragedie. Fiindcă nu e interesat de „caractere” ci de destine, Hardy simte nevoia acestui spaţiu elementar şi neschimbător care este peisajul Wessexului[1]. Chiar atunci când scena se mută din ambianţa naturală în cadrul civilizaţiei, adică în decorul citadin, determinismul an­cestral reprezentat de pământul natal rămâne atât de puternic, încât dezrădăcinarea devine factorul care declanşează acţiunea tragică. Tensiunea tragică poate fi rezultatul unui dezacord între încremenirea de veacuri a lumii rurale din care provin aproape toate personajele lui Hardy şi apariţia elementelor ţinând de o civilizaţie artificială sau mercantilă. Nenorocirea care striveşte viaţa argatei Tess şi chiar ultimul act al tragediei care se joacă în umbra giganţilor de piatră din Stonehenge sunt nu numai o dovadă a cruzimii „căpeteniei nemuritorilor” ci şi rezultatul zguduirii unor tradiţii multiseculare prin pătrunderea unor relaţii brutale în viaţa patriarhală a satului. Micile şi marile ironii ale vieţii, care alcătuiesc substanţa tematică a mai tuturor operelor lui Hardy (şi nu numai a povestirilor incluse în volumul Micile ironii ale vieţii) sunt atribuite unui destin de care este răspunzător când „căpetenia nemuritorilor”, când legislaţiile pământeşti.

 

*

 

Un roman al ratării, desigur – şi, spunând aceasta, adoptăm terminologia curentă în discutarea romanului realist ce s-a scris în secolul trecut, urmând a formula mai jos toate distincţiile cerute de modul specific în care tratează Hardy această temă, în jurul căreia, ca şi în jurul aceleia simetrice ei – tema ascen­siunii, a arivismului – s-a cristalizat materia epică a atâtor ro­mane de moravuri.

Jude aparţine tipologiei năzuitorului strivit de o ambianţă ostilă într-o lume în care relaţiile dintre oameni capătă un ca­racter de impermeabilitate dezumanizată. Dar sfârşitul tragic al personajului reprezintă şi o sancţiune a destinului împotriva aceluia care a comis păcatul de a se transplanta.

Jude Fawley este un copil de ţăran din Wessex, dirijat de o imperioasă şi mistuitoare vocaţie intelectuală. Sensibil şi pasionat, el resimte, din prima copilărie, atracţia aproape fascinantă a ştiinţei şi a frumuseţei intelectuale întruchipate în mintea lui de oraşul Christminster, oraş universitar plin de colegii şi de monu­mente istorice.

Copilul Jude, ca mai toate personajele lui Hardy este conceput poetic; „Hardy mi se pare că e în mod esenţial un poet” scrie E.M. Forster[2], un poet care îşi construieşte romanele de la o mare înălţime. Ele sunt concepute ca tragedii sau tragicomedii.”

Aşa se face că, în cazul lui Hardy ca şi al lui Dickens, nu se poate vorbi de o psihologie a copilului, ci de o viziune poetică prin intermediul căreia creatorul transmite parte din propria sa sensibilitate, din propriile sale amintiri unor personaje care înain­tează din copilărie spre maturitate „legaţi de mâini şi de picioare, în sunetele loviturilor de ciocan ale destinului”[3].

Nici unul dintre scriitorii secolului trecut – şi sunt foarte numeroşi – care s-au apropiat de tema copilăriei, n-au atribuit însă copilului o asemenea maturitate stranie, maturitate exacerbată de sentimentul acut al proastei întocmiri a lumii. E un sentiment al autorului proiectat asupra creaturii sale. O experienţă dure­roasă trăită de micul simbriaş în slujba unui fermier îl împinge spre cugetări răscolitoare, greu de atribuit minţii unui copil: „Înţelegea că pe măsură ce creşti descoperi noi răspunderi. Lucrurile nu se rânduiau chiar aşa cum îşi închipuise. Logica naturii era prea cruntă pentru ca el s-o încuviinţeze. Faptul că îndurarea faţă de unele făpturi însemna cruzime faţă de altele îi rănea simţul armoniei”. Micul Jude cunoaşte efectele cruzimii, trăieşte sentimentul aşteptării înfrigurate ca şi durerea speranţelor neîmplinite. Copilul aşteptând la marginea drumului apariţia unui trecător care să-i aducă veşti din cetatea visurilor formulează un gând de o tragică şi tulburătoare generalitate, rostit, de fapt, de glasul romancierului: „Dar nu a venit nimeni, pentru că nimeni nu vine niciodată”.

Ceea ce urmează în viaţa adolescentului şi a tânărului este dezvoltarea epică, a uneia dintre cele mai vechi şi fundamentale teme poetico-alegorice: căutarea, căutarea idealului (la quéte the quest), temă tratată în acord cu viziunea tragică a roman­cierului. Vechea structura compoziţională a atâtor alegorii ale căutării este acoperită şi uneori mascată de depunerile unei com­puneri literare în interiorul căreia fuzionează fulguraţia poetica şi observaţia realistă cu detaliul naturalist.

Jignit de vederea brutalităţii din natură şi din omenire, Jude se dăruieşte pătimaş visului său, întruchipat de cetatea învăţăturii Christminsterul pentru prima oară zărit de la distanţă de micul Jude de pe o scară proptită de Casa Neagră, într-un asfinţit când cetatea apare ochiului său vrăjit ca o mare de topaze, devine obiectul unui cult, la care Jude nu renunţă nici după ce oraşul cu ziduri severe, cupole, turnuri, biserici gotice, cre­neluri şi vechi colegii îl respinge, nici după ce ştie că nu face parte dintre „aleşi” şi că porţile colegiilor vor rămâne pe veci închise pentru el.

Traiectorii tragice sunt câteva în acest roman. Drumul lui Phillotson, dascălul şi modelul uman al copilului dornic să primească harul ştiinţei, îl prefigurează pe acela al lui Jude. Şi pe învăţător „cetatea” devoratoare de idealuri ca şi biserica îl resping.

Oraşul universitar Christminster (în realitate Oxford) este, în cartea lui Thomas Hardy, o prezenţă covârşitoare. Mai întâi ca ideal intangibil, ţinta unei ardente căutări. Prin aceasta el ţine de o zonă a sacralităţii şi dacă acceptăm limbajul criticii arhe­tipale, de simbolurile „centrului” (tabernaclu, sfântă a sfinte­lor etc.).

Dar oraşul este şi o prezenţă palpabilă şi, ca atare, trăieşte prin zidurile şi pietrele lui, prin ansamblurile şi detaliile lui arhitectonice pe care Hardy – ca fost arhitect – şi pe care Jude – devenit meşter zidar – le văd, le simt, le reînvie în materialitatea lor şi prin valori de atmosferă. Thomas Hardy rămâne un mare evocator de oraşe, aşa cum este poetul unei naturi mitice, zonă a primordialului încremenită şi necontaminată de timp. Pădurea din romanul Cei din pădure, landa (Egdon Heath) din Întoarcerea băştinaşului, monoliţii uriaşi din Stonehenge (Tess d’Urberville) participă la acţiunea romanului lui Hardy, imprimă intrigilor acel element de forţă şi eternitate, de care tragedia are nevoie şi pe care poate doar în romanul lui Emily Brontë, La răscruce de vânturi, îl mai găsim astfel.

Dar Jude neştiutul nu este, în mod precumpănitor, romanul peisajului rural. Există împrejurimile satului Marygreen cu lanu­rile de grâu semănate în depresiuni, cu cărările ce urcă pieptiş, povârnişurile dealurilor. Istoria e prezentă în landele Wessexului, în gorganele lui străvechi – urme de monumente romane –, în drumurile lui bătute pe vremuri de legiuni. Dar evocarea oraşului primează. Ea ni-l dezvăluie pe arhitect nu numai prin simţul arheologic şi viziunea (plastică a aceluia care ştie să vadă, dar şi prin acuitatea aceluia care deosebeşte ecoul unor paşi o uliţă îngustă dintre două ziduri de colegiu, de sunetul paşilor pe dalele unei curţi interioare sau pe sub boita unei biserici, a aceluia care cunoaşte, ca un experimentat meşter zidar, senzaţia pe care piatra veche mâncată de timp o prilejuieşte degetelor ce se plimbă, pe dantelăria unei clădiri gotice.

Cu zidurile lui impenetrabile pentru băiatul de ţăran vrăjit de lumina ştiinţei umaniste, cu profesorii lui înveşmântaţi în solemne mantii purpurii, cu umbrele şi luminile, cu colegiile, bibliotecile, bisericile lui, Christminsterul nu este un simplu fundal pentru tragedia lui Jude. Este – aşa cum sunt de obicei în romanele lui Hardy oraşele şi peisajele – deopotrivă simbol şi actor principal în piesa care se joacă.[4]

 

[1] Vezi Edwin Muir, The Structure of the Novel, Hogarth Press, 1946, pp. 6667.

[2] E.M. Forster, Aspecte ale romanului, E.L.U., 1968, p. 98.

[3] E.M. Forster, id., p. 98.

[4] Vezi David Cecil, Hardy the novelist, Constable & Co., Londra, p. 66.