Primarul din Casterbridge de Thomas Hardy
Într-o seară de vară târzie, înainte ca veacul al nouăsprezecelea să-şi fi depănat o treime din firul său, un bărbat tânăr şi o femeie purtând un copil în braţe se îndreptau pe jos spre satul Weydon-Priors, din Wessex-ul de Sus. Erau îmbrăcaţi simplu, dar nu sărăcăcios, deşi stratul de praf adunat pe încălţările şi hainele lor de pe drumul, desigur foarte lung, pe care-l străbătuseră, dădea acum înfăţişării lor un aspect nu tocmai îngrijit.
Bărbatul era înalt şi zdravăn, cu chipul negricios şi sever. Văzut din profil, unghiul său facial prezenta o înclinare atât de mică, încât era aproape drept. Purta o haină scurtă de catifea castanie, mai nouă decât restul costumului său, compus dintr-o vestă de barchet cu nasturi albi de os, pantaloni din acelaşi material, jambiere de piele şi o pălărie de pai acoperită cu pânză neagră, lucioasă. Pe spate purta, legat cu o curea, un coş de răchită din care ieşea mânerul unei custuri pentru tăiat fânul, iar o coarbă pentru legatul baloturilor de fân se zărea de asemenea prin deschizătura coşului. Pasul său măsurat, fără grabă, era pasul muncitorului agricol stăpân pe meseria lui, diferit de mersul târşâit, dezordonat al zilierului de rând. Felul cum călca apăsat mai dovedea şi o oarecare încăpăţânată şi cinică indiferenţă, proprie omului nostru, care se vădea până şi în cutele regulate ale pantalonilor de barchet, ce se formau când pe piciorul drept, când pe cel stâng, în timp ce paşii îl purtau înainte.
Dar ceea ce era cu deosebire neobişnuit în mersul acestei perechi şi ceea ce ar fi atras atenţia oricărui observator, chiar şi unuia mai puţin perspicace, care altfel nu i-ar fi băgat în seamă, era tăcerea totală în care mergeau. Păşeau alături atât de apropiaţi, încât de departe ar fi dat impresia unei conversaţii duse cu voce joasă, plină de confidenţe şi interes reciproc; dar văzuţi mai de aproape, se putea observa că bărbatul citea sau se prefăcea că citeşte o foaie cu versuri tipărite, pe care o ţinea cu oarecare dificultate în faţa ochilor, cu mâna trecută prin cureaua coşului de răchită. Dacă această ocupaţie aparentă era cauza reală, sau dacă o alesese numai pentru a evita o convorbire care l-ar fi plictisit, nimeni afară de el nu ar fi putut-o spune cu siguranţă; dar tăcerea lui era statornică şi femeia nu simţea în niciun fel căldura prezenţei lui.
În realitate, ea mergea pe drum singură, doar cu copilul în braţe; uneori cotul îndoit al bărbatului aproape că îi atingea umărul, căci păşea cât putea mai aproape de el, fără însă a-l atinge; nu părea că doreşte să-i ia braţul şi nici el nu se gândea să i-l ofere; în loc să pară surprinsă de tăcerea lui nepăsătoare, o primea ca pe un lucru firesc. Dacă se auzea vreo vorbă din partea micului grup, aceasta era doar câte o şoaptă rostită de femeie pentru copilul ei – o fetiţă în rochie scurtă şi botoşei albaştri împletiţi – şi gângureala de răspuns a copilului.
Principala, aproape singura atracţie a chipului tinerei femei era mobilitatea lui. Când privea în jos, într-o parte, spre fetiţă, devenea frumoasă, mai ales fiindcă atunci chipul ei se lumina de razele soarelui roşietic, care-i punea transparenţe pe pleoape şi pe nări şi jeratic pe buze.
Când păşea însă obosită în umbra vreunui gard viu, gândind în tăcere, avea expresia împietrită, aproape apatică, a celui ce se aşteaptă la orice, în afară poate de lucruri bune, din partea timpului şi a întâmplării. Prima expresie era opera naturii; cea de a doua, probabil opera civilizaţiei.
Că bărbatul şi femeia erau soţ şi soţie şi părinţii fetiţei purtate în braţe, nu exista nicio îndoială. Nicio altă legătură decât aceasta n-ar fi putut explica atmosfera de lâncedă intimitate pe care cei trei o purtau ca un nimb, în timp ce păşeau înainte pe drum.
Nevasta privea mai tot timpul înainte, deşi cu puţin interes; peisajul care i se desfăşura în faţa ochilor era la fel cu oricare altul ce s-ar fi putut afla în aproape orice loc din orice comitat al Angliei în acel anotimp: un drum nici drept nici cotit, nici neted nici deluros, mărginit de garduri vii, pomi şi alte plante ale căror frunze luaseră culoarea verde închis a vegetaţiei sortite pieirii, în drumul ei către nuanţe mai întunecate, către galben-brun şi roşcat. Iarba de pe taluzul şoselei şi cele mai apropiate ramuri ale tufelor erau pudrate de praful spulberat de vehicule grăbite; acelaşi praf era aşternut în strat gros pe şosea, înăbuşind paşii ca un covor; toate astea, împreună cu mai sus pomenita lipsă de conversaţie, făceau să se audă cu uşurinţă orice sunet venit de aiurea.
Mult timp nu s-a auzit însă nimic, în afară de glasul unei păsări anemice cântând un banal cântec de seară – cântec ce se auzea fără îndoială pe acelaşi deal şi la aceeaşi oră, chiar cu aceleaşi inflexiuni, triluri şi acute, întâmpinând orice asfinţit în acel timp al anului, de secole fără de număr. Dar pe măsură ce se apropiau de sat, la urechi le ajunse zvon de glasuri şi zăngănit metalic, venind dintr-un loc mai înalt ce nu se putea vedea încă, ascuns fiind de frunzişul arborilor. Când în sfârşit se zăriră primele case răzleţe din Weydon-Priors, întâlniră un săpător de napi, cu sapa pe umăr şi cu o desagă cu merinde atârnată de ea. Cel care citea ridică imediat ochii.
— E rost de vreo treabă pe-aici? întrebă el flegmatic, arătând spre satul din faţă cu mâna în care ţinea foaia tipărită. Şi gândind că muncitorul nu l-a înţeles, adăugă: Ceva de lucru la strânsul fânului?
Omul cu sapa şi începuse să clatine din cap:
— Doamne păzeşte şi apără! Ce minte mai are şi omul ăsta, să cate la Weydon de lucru la fân, tocmai la vremea asta!
— Atunci, se găseşte pe aici vreo casă de închiriat, vreo căsuţă nouă, ridicată de curând sau aşa ceva?
Pesimistul răspunse tot printr-o negaţie.
— Mai curând se găsesc dărâmături la Weydon. Cinci case s-au năruit anul trecut, şi anul ăsta trei; şi-s oameni care n-au unde sta, nici măcar o colibă cu acoperiş de paie; cam aşa merg lucrurile pe-aici, la Weydon-Priors.
Cel care părea evident să fie cosaş de fân dădu din cap cu oarecare superioritate. Privind către sat, glăsui mai departe:
— Se petrece totuşi ceva acolo, nu-i aşa?
— Aşa-i, e zi de târg. Dar ce auzi acum e doar clinchetul şi forfota ălor care-i uscă de bani pe copii şi pe nătărăi. Vânzările şi cumpărăturile s-au făcut mai devreme. Am auzit huietul ăsta toată ziulica, cât am săpat aici, dar nu m-am dus să văd. Ce să caut eu acolo? Nu-i treaba mea.
Omul cu nevasta şi copilul îşi continuară drumul şi în curând ajunseră la locul unde se ţinea târgul. Erau acolo ţarcuri în care sute de cai şi de oi fuseseră expuse şi vândute în cursul dimineţii. Aceste animale însă fuseseră mai toate luate de cumpărătorii lor şi acum, după cum spusese şi omul întâlnit pe drum, se mai încheiau doar puţine tranzacţii de seamă. Cea mai importantă din ele era vânzarea la licitaţie a câtorva vite prăpădite, ce nu se puteau da în alt fel, fiind refuzate de negustorii mai cu vază care veniseră şi plecaseră devreme. Totuşi, mulţimea era mai deasă acum decât în timpul orelor de dimineaţă, reprezentând o categorie mai uşuratică de vizitatori, care cuprindea argaţi învoiţi pentru câte o zi, câte un ostaş în permisie, negustoraşi din satele vecine şi alţii de acelaşi soi, oameni care se simţeau la largul lor printre panorame, tarabe cu jucării, figuri de ceară, monştri vorbitori, doftori, chipurile dezinteresaţi, care cutreierau lumea pentru binele public, măscărici, vânzători de mărunţişuri şi ghicitori ai soartei. Niciunul din cei doi călători proaspăt sosiţi nu avea chef de asemenea distracţii; priveau doar în jur pentru a afla vreun loc unde să cumpere ceva de-ale gurii, printre numeroasele corturi care smălţau pajiştea. Două dintre acestea ce se aflau mai aproape păreau la fel de ademenitoare, în lumina gălbui-roşietică a soarelui ce se stingea pe nesimţite. Unul era de pânză nouă, albă ca laptele şi purta steguleţe roşii în vârf; pe firmă scria: „Bere bună de casă şi cidru”. Celălalt cort era mai puţin nou; un mic burlan de tablă străpungea pânză în spate, iar în faţă se putea citi anunţul: „Aici se vinde fiertură de grâu”.
Omul nostru cântări în minte cele două inscripţii şi înclină către primul cort.
