Capitanul Waverley de Walter Scott
CAPITOLUL I
Unde cititorul face cunoştinţă cu unele personaje ale acestei povestiri
— Căpitane Waverley, – zise baronul Bradwardine, fiţi binevenit în sărmana mea locuinţă din Tulây-Veolan.
Şi, adresându-se fiicei sale:
— Draga mea Roza, – îi zise el, – aleargă în casă şi veghează ca Alexandru Sa» nderson să ne dea din acel vin bătrân de Chateaux-Margaux din care am expediat de la Bordeaux la Dundee în 1713.
Roza se îndepărtă cu un pas aproape grav, până ce dispăru după colţul primei alei şi, alergă după aceea, destul de repede să se achite de această misiune.
Miss Roza Bradwardine nu avea decât şaptesprezece ani; era o foarte frumoasă fată, cu o mare abundenţă de păr, blond ca grâul şi, puţin alb, ca zăpada munţilor.
Fizionomia ei, ca şi caracterul, avea o expresiune vie şi veselă, tenul ei era aşa de curat că părea transparent şi, emoţia cea mai uşoară chema roşeaţa pe faţa ei. Talia ei, puţin deasupra mijlocului, era remarcabilă prin eleganţa ei şi toate mişcările ei erau pline de uşurinţă şi de graţie. Tatăl ei o învăţase franceza şi italiana, apoi încercase s-o înveţe muzica dar, necunoscând-o, în fond, el însuşi, nu putuse s-o înveţe decât să se acompanieze la clavir, ceea ce, în acea epocă nu era prea comun în Scoţia. Ca răsplată, ea cânta cu mult gust şi expresiune. Baronul o iubea ca pe luminile ochilor săi; vivacitatea ei, întotdeauna iubitoare, atenţia ei de a face aceste uşoare servicii care plac, cu atât mai mult cu cât n-ai gândit niciodată să le ceri, frumuseţea ei, care amintea baronului trăsăturile unei femei iubite, amabilitatea ei şi generozitatea ar fi fost deajuns să justifice tandreţea celui mai insensibil dintre taţi.
— Căpitane, – reluă baronul de îndată ce fiica lui se îndepărtase, spre a se duce să-i împlinească poruncile, —
nu veţi găsi, aici, luxul meselor din Englitera, dar, sper că veţi fi mulţumit de vinul meu de Bordeaux; el e de prima calitate şi de vârstă respectabilă.
La poarta casei, ei au fost primiţi de patru sau cinci servitori în livrea având în cap pe majordomul Alexandru Saunderson, care îi introduseră cu toate ceremoniile obişnuite. Fără să se oprească în niciunul din apartamentele prin care făcură să treacă Edouard, baronul îl conduse în marea sală de mâncare, căptuşită ou stejar negru şi împodobită cu portretele strămoşilor săi. Masa era pregătită pentru şase persoane.
Erau, cum baronul asigurase pe tânărul său prieten, persoane foarte respectabile. Era tânărul laird de Bal- mawhapple supranumit Falconer, din familia de Glen- farquhar, mare amator de vânătoare. Era, de asemenea, şi kurdul de Killancureit, unul din cei mai bogaţi fermieri ai regiunii, un eclesiastic al adevăratei biserici episco- pale a Scoţiei, care răspundea la numele de Rubrick, şi, în sfârşit, judecătorul Duncan Macvveeble, care condu- cea cu cea mai scrupuloasă cinste afacerile baronului.
Prânzul fu abundent, bine ordonat şi comesenii îi făcură onoare. Baronul mâncă cum mănâncă un soldat flămând, lairdul de Balmawhapple, ca un vânător; Bul-
Isegg de Killancureit ca un fermier; Waverley, ca un voiajor; iar judecătorul Macwheebe, ca toţi ceilalţi îm- preună.
Când masa se ridică, baronul ură în sănătatea regelui, lăsând, politicos la conştiinţa comesenilor săi, liber- tatea de a bea în sănătatea suveranului de fapt sau în cea a suveranului de drept.
Conversaţia deveni generală şi Miss Bradwardine care făcuse onorurile mesei cu multă graţie şi modestie, se grăbi să se retragă; ecleziasticul nu întârzie să-i urmeze exemplul. Vinul, care justifica elogiile baronului, circula cu repeziciune, în jur, şi, Waverley obţinu, nu fără oare- care dificultăţi, privilegiul de a neglija uneori să-şi umple paharul.
Obişnuit să nu bea vin decât cu cea mai mare mo- deraţiune, el lăsă pe ceilalţi comeseni să golească sticle şi ceru permisiunea de a se retrage.
Deşteptându-se, a doua zi de dimineaţă, el făcu cu- noscută intenţia lui de a pleca, dar aerul de încremenire sinceră şi adâncă cu care bunul bătrân luă cunoştinţă de acest proiect nu-i lăsă puterea de a persista.
Totuşi, de abia obţinuse baronul, de la Waverley, pro- misiunea de a prelungi cu câteva zile vizita sa, când acesta se şi ocupa de mijloacele de a scurta data ple- cării sale.
Ca urmare, însă, el îl invită la o partidă de vânătoare de capre la care luau parte mai mulţi dintre ve- cinii lui şi care trebuia să aibă loc a doua zi.
înainte chiar ca aurora să fi albit vârful colinelor, ei porniră la drum şi, două ore de mers, îi conduseră- în mijlocul unei văi înverzite, unde un servitor se dusese deja cu doi ogari uriaşi, dresaţi pentru vânătoarea de capre. O jumătate de duzină de băieţi tineri, cu capul şi cu picioarele goale, erau însărcinaţi să bată crângurile şi tufişurile şi ei se achitară -atât de bine, încât la sfâr- şitul unei jumătăţi de ore, un ied fu gonit, urmărit şi împuşcat. Baronul o luă după câiaii săi pe un cal alb, înţepa şi spinteca cu putere burta animalului cu un cuţit de vânătoare, după care readuse pe musafirul său la Tully-Veolan.
Eduard locuia acest castel de aproximativ şase săptămâni, când, într-o dimineaţă, înainte de a dejuna, ieşind pentru a-şi face plimbarea obişnuită, el fu frapat de un zgomot mare. Care domnea în toată casa. Patru lăp- tărese, ţinând, fiecare, în mână găleata ei goală, alergau de ici-colo, cu gesturi care exprimau frenezia şi scoteau cu voce tare exclamaţii de surpriză, de durere şi de mânie. Waverley se duse atunci în sala de mâncare, unde găsi pe Roza îngrijorată şi contrariată. Un singur cuvânt explică misterul.
— Dejunul dv., – zise ea, – va fi tulburat, d-le căpitan Waverley.
— O bandă de caterani?
— O bandă de caterani a descins aici în noaptea aceasta şi ne-a luat toate vacile.
Da, Căpitane, hoţii munţilor vecini. Suntem la dispoziţia lor, în locul impozitului pe care tatăl meu îl plătea lui Fergus MacIvor; dar tatăl meu a crezut că era nedemn pentru un om de naşterea şi de rangul său să mai plătească multă vreme un tribut ca acela. Iată cauza dezastrului care ne-a lovit. Dacă mă vede’i tristă, Căpitane, asta nu e deloc din cauza pierderii pe care am încercat-o, dar tatăl meu este indignat de acest afront; e aşa de îndrăzneţ şi aşa de clocotitor, că mi-e teamă să nu vrea să încerce să-şi recapete vacile prin forţă. Presupunând că n-a fost rănit el însuşi, el poate să rănească pe vreunul din aceşti oameni sălbatici şi atunci pic de pace n-ar mai exista între ei şi noi, poate pentru tot restul vieţii noastre. Noi nu mai avem ca altă dată mijloacele de a ne apăra; guvernământul a făcut să se ridice toate armele noastre iar tatăl meu e aşa de imprudent!… Ah!, ce vom deveni noi?
Waverley întrebă pe Miss Roza cine era acel Fergus despre care îi vorbise.
— Locuitorii pământurilor de jos- îi dau, de obicei, numele pământului său, de Glennaquoich; dar muntenii îl numesc Vich Ian Vohr; adică fiul lui Ioan cel Mare.
Cât despre noi, noi îi dăm lui, fără distincţiune, aceste două nume. Fergus este un om bine crescut – adăugă
Roza – şi sora lui Flora este una din tinerele persoane ale acestei ţări care au mult talent şi frumuseţe; şi-a făcut educaţia în Franţa într-o mănăstire şi ea era prietena mea intimă înainte de această nenorocită ceartă. Dragă
Căpitan Waverley, căzneşte-te de a-l convinge pe tatăl meu pentru a termina această afacere cu bună înţelegere.
Sunt sigură că noi n-am văzut încă decât începutul neca- zurilor noastre, căci Tully-Veolan n-a fost niciodată un locaş liniştit şi sigur, când am fost în ceartă cu muntenii.
Domnul Bradwardine, care veni în curând să-i găsească pe cei doi tineri, intră, în sfârşit, în detalii aşa de curioase şi de interesante în ce priveşte moravurile, obiceiurile acestei rase patriarhale, încât curiozitatea lui Eduard se înflăcără, ceru baronului să-i spună dacă n-ar fi posibil să facă o plimbare în munţii vecini.
Baronul răspunse musafirului său că nimic n-ar fi mai uşor, numai să se termine cearta, căci i-ar da atunci el însuşi scrisori de recomandaţie pentru şefii principali, care se vor grăbi să-l primească cu multă curtoazie şi mulţă ospitalitate.
Ei se întreţineau încă asupra acestui subiect, când
Saunderson deschise deodată uşa apartamentului şi făcu să intre un muntean înarmat până în dinţi şi echipat. Era un băietan de talie mică, dar robust, cu un ten negru şi a cărui întreagă persoană avea o aparenţă de forţă şi de vigoare. Kilt-ul său, sau fusta scurtă, lăsase des- coperite picioarele bine făcute şi nervoase. Punga lui din piele de capră era agăţată în faţă între armele sale obiş- nuite, dirk-ul şi un pistol de oţel. Boneta lui avea deasupra o pană scurtă care arăta pretenţiile sale de a fi tratat ca un nobil. Sabia lui scoţiană cu două mânere îi bătea şame; un scut crestat trecea peste umerii săi;
cu o mână ţinea o puşcă lungă de vânătoare, spaniolă, ca cealaltă mână îşi scoase boneta. Baronul care cunoş- tea obiceiurile muntenilor şi modul în care le convenea să li se vorbească, îi zise pe loc cu un aer de demnitate, dar fără să se scoale:
— Fii binevenit, Evan Dhu Mac Combich. Ce nou- tăţi mi-aduci de la Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr?
— Fergus Mac-Ivor Vich Ian Vohr, – răspunse am- basadorul, – trimite complimente baronului de Brad- wardine de Tully-Veolan. El întreabă dacă norul care s-a aşezat între dv. Şi el se risipeşte şi, dacă raporturile între tribul Ivor şi casa de Bradwardine vor redeveni ceea ce erau altă dată.
Baronul de Brandwardine răspunse că el cunoştea pe şeful tribului Ivor drept un veritabil prieten al Re- gelui, şi că era supărat, pentru că existase un nour între el şi un noibil care profesează aşa de bune principii.
Pentru a solemniza într-un fel convenabil pacea între cele două auguste personaje, baronul porunci să se aducă o sticlă de whisky, din care umplu un pahar pentru -a bea în sănătatea şi în prosperitatea lui Mac-Ivor de Glen- naquoich. Ambasadorul se grăbi să răspundă la acest semn de curtoazie cu fericite urări pentru familia de
Brandwardine. După aceea, plenipotenţiarul se retrase pentru a discuta cu Macweeble asupra oarecăror probleme se- cundare, cu care nu credea necesar de a plictisi pe baron.
Făcu să i se dea socoteală de toate împrejurările privind furtul din noaptea trecută şi îşi comunică intenţia de a porni imediat în urmărirea animalelor. Apoi el se în- toarse către Eduard şi fără altă ceremonie îl invită să-l însoţească într-o mică plimbare de douăsprezece până la cincisprezece mile în munţi. Waverley, acceptând, se umplu o raniţă cu tot ce era necesar pentru această scurtă expe- diţie şi eroul nostru, cu o puşcă de vânătoare în mână, o luă la drum cu noul său prieten -Evan Dhu. Ei erau escortaţi de o gardă de vânătoare şi de doi alţi munteni care erau în suita lui Evan; unul din ei purta o carabină lungă, altul avea pe umărul său o bardă la capul unui ciomag.
Noaptea se apropia când. Ei intrară într-unul din acele defileuri înspăimântătoare care servesc de comunicaţiune între ţara munţilor şi cea a câmpiilor; poteca, extrem de noroioasă şi râpoasă, mergea de-a lungul unei adân- cimi de stâncă, separând două roci enorme în fundul cărora gâlgâia utn torent spumios.
Urcând mereu acest torent şi traversându-l în mai multe rânduri în toate cotirile sale, ei ajunseră până multe rânduri, ei ajunseră până la un prund vast pe care xl trecură cu mare greutate, prin poteci aproape imprac- ticabile. Rămânea, încă, să se treacă, urcând un munte râpos şi pietros, a cărui siluetă se ridica, neagră, pe fon- dul cerului. Waverley chemă în ajutorul său toată ener- gia lui, pentru a suporta oboseala şi continuă să meargă cu un picior hotărât şi un pas sigur; dar el invidia în se- cret vigoarea acestor dibaci munteni, care nu dădeau cel mai mic semn de oboseală şi înaintau mereu cu un pas rapid şi mărit. După socoteala lui, ei făcuseră deja aproximativ cincisprezece mile. După ce urcară acest munte, coborând pe partea cealaltă către o pădure stufoasă, Evan
Dhu zise lui Waverley că el avea s-o ia înainte pentru a anunţa sosirea lor la Donald Bean Sean, în credinţa că vederea unui soldat roşu putea să-i cauzeze o surpriză dezagreabilă; apoi, fără a aştepta un răspuns, se îndepărtă.
