AnnaE
#0

Quentin Durward de Walter Scott

La guerre est ma patrie,

Mon harnois, ma maison

Et en toute saison

Combattre c'est mai vie.

 

 

I
CONTRASTUL

Priveştentâi acest portret,

apoi peacela...

Ciudată plăsmuire!

Nici nai zice că sunt fraţi.

HAMLET

 

 

U

ltima parte a secolului al XVlea a pregătit succesiunea unor evenimente viitoare, ridicând Franţa la acel formidabil stadiu al puterii sale care, de atunci, a fost din timp în timp principalul obiect al invidiei celorlalte naţiuni europene. Înaintea acestei perioade, Franţa trebuise să lupte pe viaţă şi pe moarte împotriva englezilor, care puseseră stăpânire pe cele mai frumoase provincii ale ei; eforturile desperate ale regelui şi vitejia poporului francez abia au putut salva restul regatului de jugul străin. Dar aceasta nu era singura primejdie care ameninţa. Prinţii posesori ai marilor feude ale coroanei, şi îndeosebi ducii Burgundiei şi Bretaniei izbutiseră să subţieze atât de mult legăturile lor feudale, încât nu şovăiau ca la cel mai neînsemnat pretext să ridice stindardul împotriva suzeranului lor, regele Franţei. În timp de pace, ei îşi guvernau feudele ca suverani absoluţi, iar casa de Burgundia, care stăpânea provincia cu acest nume, precum şi cea mai frumoasă şi mai prosperă parte a Flandrei, era ea însăşi atât de bogată, atât de puternică, încât nu ceda un pas în faţa coroanei, nici în măreţie, nici în forţă.

Imitând exemplul dat de marii feudali, fiecare vasal mai mic al coroanei îşi aroga atâta independenţă cât îi îngăduia distanţa cel despărţea de puterea suverană, întinderea feudei sau tăria castelului său; scăpând de sub acţiunea legii, aceşti mici tirani se dedau nepedepsiţi la cele mai sălbatice excese ale unor neînchipuite samavolnicii şi cruzimi. Numai în Auvergne se numărau peste trei sute de asemenea nobili independenţi, pentru care incestul, asasinatul şi raptul erau îndeletniciri obişnuite, cunoscute de toată lumea.

Pe lângă toate aceste rele, o altă plagă provocată de nesfârşitele războaie dintre francezi şi englezi se adăuga la nenorocirile acestui regat atât de zguduit. În diverse părţi ale Franţei se alcătuiseră din lepădăturile tuturor celorlalte ţări numeroase bande de soldaţi, sub conducerea unor ofiţeri pe care şii alegeau ei înşişi dintre aventurierii cei mai cutezători şi mai norocoşi. Aceşti luptători mercenari îşi vindeau săbiile pentru un timp anumit celui care plătea mai bine; iar atunci când nuşi puteau plasa serviciile, luptau pe socoteala lor, cucerind castele şi fortăreţe, pe care le foloseau drept locuri de refugiu, luând prizonieri care se răscumpărau pe bani, storcând tribut de la satele lipsite de apărare ca şi de la ţinuturile înconjurătoare, şi îndreptăţind prin tot felul de fărădelegi poreclele de Tondeurs şi Écorcheurs ceea ce înseamnă tunzători şi jupuitori.

În mijlocul ororilor şi calamităţilor inerente unei stări atât de nefericite a afacerilor publice, o risipă nesăbuită, deşănţată, făcea faima nobililor de rang mai mic, ca şi a marilor seniori. Urmândule pilda, vasalii lor, înconjuraţi de un lux orbitor, dar grosolan, iroseau bogăţiile stoarse de la popor. Un ton de galanterie romantică şi cavalerească, pe care totuşi o dezonora adesea o destrăbălare neînfrânată, caracteriza relaţiile dintre cele două sexe; se folosea încă limbajul cavalerilor rătăcitori, se respectau legile lor, deşi simţământul pur al unei iubiri curate şi generoasele avânturi pe care aceasta le inspiră nu mai înfrânau, nu mai răscumpărau excesele. Luptele şi turnirele, petrecerile şi chefurile care se ţineau lanţ la fiecare curte, cât de mică, atrăgeau în Franţa pe toţi aventurierii, şi rareori se întâmpla ca, o dată ajunşi acolo, să nu găsească prilejul de a pune în practică acea îndrăzneală oarbă, acel spirit temerar şi activ cărora patria lor mai fericită nu le dădea frâu liber.

Întro asemenea epocă, şi ca pentru a salva acest frumos regat de toate urgiile care îl ameninţau, tronul ce se clătina a fost ocupat de regele Ludovic al XIlea, al cărui caracter, oricât de crud în sine, a înfruntat, a combătut şi întro mare măsură a neutralizat relele timpului, aşa cum otrăvurile cu însuşiri opuse au puterea, precum spun vechile cărţi de medicină, să se neutralizeze una pe alta.

Pe atât de viteaz pe cât era necesar spre a atinge un scop util şi politic, Ludovic nu poseda nici cea mai mică scânteie a acelei virtuţi romantice sau a acelei mândrii totdeauna îmbinată cu ea, care duce mai departe lupta pentru onoare chiar atunci când scopul util a fost de mult atins. Calm, şiret, adânc preocupat de interesul său personal, sacrifica orice, chiar mândria şi pasiunile, dacă acestea ar fi putut dăuna intereselor sale. Îşi tăinuia cu cea mai mare grijă adevăratele simţăminte şi scopuri de toţi aceia carel înconjurau şi repeta adesea: „Regele care nu ştie să se prefacă nu ştie să domnească” şi că în ceea cel priveşte pe el, „dacă ar şti că boneta sa îi cunoaşte secretele, ar aruncao în foc”. Nici un om de pe vremea lui sau din oricare alta na ştiut mai bine ca el să profite de slăbiciunile semenilor şi să nu cedeze o iotă printro îngăduinţă inspirată când nu trebuia, de propriile sale slăbiciuni.

Era atât de răzbunător şi de crud, încât găsea o plăcere în frecventele execuţii pe care le ordona, dar după cum nici o scânteie de milă nu la putut determina vreodată săi cruţe pe aceia pe care îi putea condamna în linişte, tot astfel nici o sete de răzbunare nu la împins nicicând la vreo violenţă prematură. Rareori se arunca asupra prăzii mai înainte ca aceasta să se fi aflat în întregime la discreţia lui şi să fi pierdut orice speranţă de salvare; îşi tăinuia toate acţiunile cu atâta grijă, încât planurile lui nu erau niciodată aflate decât în clipa înfăptuirii lor.

Tot astfel zgârcenia lui se preschimba în risipă aparentă când era nevoie să miluiască pe favoritul sau pe ministrul vreunui prinţ rival, să abată vreo lovitură ameninţătoare sau să destrame o alianţă înjghebată împotriva lui. Iubea femeia şi plăcerile vieţii, dar nici dragostea, nici vânătoarea, deşi acestea erau marile lui pasiuni, nu lau făcut vreodată să uite de grija pe care o acorda cu cea mai mare punctualitate treburilor publice şi afacerilor regatului său. Cunoştea profund oamenii şi învăţase acest lucru coborând personal în mijlocul lor. Deşi era mândru şi arogant din fire, desconsidera diferenţierile arbitrare din societate, ceea ce în epoca aceea era privit ca o ciudăţenie nefirească de rău augur, neşovăind să aleagă din păturile cele mai de jos oameni cărora le încredinţa posturi de cea mai mare importanţă, şi se pricepea atât de bine săi aleagă, încât rareori era dezamăgit în ceea ce privea calităţile lor.

Totuşi şi în firea acestui monarh prefăcut şi abil existau contradicţii, căci natura umană este prea puţin uniformă. El, cel mai făţarnic, cel mai puţin sincer dintre oameni, a săvârşit totuşi unele din marile greşeli ale vieţii sale, crezând prea mult în onoarea şi integritatea altora. Aceste greşeli păreau determinate de un rafinament excesiv al politicii, carel împingea să simuleze o încredere nelimitată în aceia pe care îşi propunea săi păcălească, căci în conduita sa obişnuită era mai duşmănos şi mai bănuitor decât orice tiran care a existat vreodată.

Quentin Durward de Walter Scott in varianta audio gasiti aici............https://latimp.eu/quentin-durward-de-walter-scott-teatru-radiofonic-aventura-latimp-1966/

Attachments