Oaspetele neasteptat de Agatha Christie
CAPITOLUL I
Era cu puţin înainte de miezul nopţii într-o noapte friguroasă de noiembrie şi valuri de ceaţă ascundeau porţiuni din drumul de ţară întunecos şi îngust, străjuit de copaci, din sudul Wales-ului, nu departe de Bristol Chanel de unde o sirena de alarmă pentru ceaţă îşi trimitea automat, la intervale dese, strigătul melancolic. La răstimpuri se puteau auzi lătratul îndepărtat al unui câine şi ţipătul unei păsări de noapte. Puţinele case ce se aflau în lungul drumului ceva mai răsărit decât o uliţă, se găseau cam la o jumătate de milă una de alta. Drumul cotea pe una din cele mai întunecate porţiuni, trecând pe lângă o casă frumoasă cu trei etaje, retrasă în fundul unei grădini întinse, şi întâmplarea făcu ca tocmai în acest loc roţile unei maşini să se împotmolească în şanţul de la marginea drumului. După câteva încercări de a scoate roţile din şanţ accelerând, şoferul maşinii trebuie să fi hotărât că nu avea rost să persevereze şi motorul tăcu.
După câteva minute şoferul ieşi din autovehicul, trântind portiera după el. Era un bărbat bine legat, cu părul de culoarea nisipului, la vreo treizeci şi cinci de ani, cu aspectul unui om care îşi petrece mult timp în aer liber, îmbrăcat într-un costum aspru de tweed, un trenci de culoare închisă şi purta pălărie. Folosind o lanternă către casă, oprindu-se la jumătatea drumului pentru a trece în revistă eleganta faţadă a clădirii din secolul al optsprezecelea. Casa părea cufundată în întregime în întuneric, în timp ce el se apropia de glasvandul aflat pe latura casei, cu faţa spre el. După ce se întoarse şi se uită la peluza pe care o traversase şi la drumul de dincolo de ea, păşi direct spre glasvand, şterse geamul cu mâinile şi se uită înăuntru. Cum nu observă nici o mişcare, bătu în geam. Nu primi nici un răspuns şi, după o pauză, bătu din nou mult mai tare. Când îşi dădu seama că bătăile nu aveau nici un efect încercă clanţa. Uşa se deschise pe loc şi bărbatul intră într-o încăpere cufundată în întuneric.
În cameră se opri din nou, parcă încercând să distingă vreun sunet sau vreo mişcare. Apoi strigă: „Hei, e cineva aici?” Plimbându-şi lanterna prin camera ce se dovedi a fi un birou mobilat, cu pereţii căptuşiţi cu cărţi, văzu în mijlocul camerei un bărbat frumos, de vârstă mijlocie, şezând într-un scaun cu rotile cu faţa spre glasvand, cu o pătură pe genunchi. Bărbatul părea să fi adormit în scaun.
— Oh, bună, spuse intrusul. N-am vrut să te sperii. Îmi pare nespus de rău. De vină e ceaţa asta derutantă. Tocmai m-am împotmolit cu maşina într-un şanţ şi nu am nici cea mai mică idee unde mă aflu. Oh, şi am lăsat uşa deschisă. Mii se scuze. Continuând să se scuze, se duse la uşile glasvandului şi le închise, trăgând draperiile. Trebuie că am ieşit undeva din şoseaua principală, explică el. Mă învârtesc pe uliţele astea întortocheate de mai bine de o oră.
Nu primi nici un răspuns.
— Dormi? Întrebă intrusul, revenit lângă bărbatul din scaunul cu rotile.
Neprimind nici de astă dată răspuns, îndreptă lanterna spre faţa celui din scaun şi atunci se opri brusc. Bărbatul din scaun nu deschise ochii, nici nu se mişcă. Când intrusul se aplecă asupra lui atingându-i umărul ca pentru a-l trezi, trupul bărbatului se prăbuşi în scaun într-o poziţie ghemuită.
— Doamne Dumnezeule! Exclamă bărbatul cu lanterna.
Se opri o clipă parcă neştiind ce să facă, apoi, plimbând fasciculul de lumină al lanternei prin cameră, văzu lângă uşă un întrerupător, traversă încăperea şi apăsă pe el.
Veioza de pe un birou se aprinse. Intrusul puse lanterna pe birou şi, uitându-se atent la bărbatul din scaunul cu rotile, îi dădu ocol. Observând o altă uşă lângă care se afla un comutator, se duse şi apăsă pe el aprinzând astfel veiozele de pe două mese plasate strategic prin cameră. Apoi, făcând un pas spre bărbatul din scaunul de invalid, tresări când observă pentru prima dată o femeie blondă, atrăgătoare, într-o rochie de seară şi jachetă asortată, stând în picioare lângă o nişă căptuşită cu cărţi din peretele din partea opusă a camerei. Cu braţele atârnând inerte pe lângă corp, femeia nici nu vorbi, nici nu se mişcă. Părea că încerca chiar şi să nu respire. În acel moment de tăcere se holbară unul la celălalt. Apoi bărbatul vorbi.
— E… e mort! Excalmă el.
Total lipsită de expresie, femeia îi răspunse:
— Da.
— Ştiai deja?
— Da.
Apropiindu-se precaut de cadavrul din scaunul cu rotile, bărbatul spuse:
— A fost împuşcat. În cap. Cine…?
Se opri când femeia ridică încetişor mâna dreaptă ascunsă până atunci de faldurile rochiei. În mână ţinea un revolver. Bărbatul icni şi îşi ţinu respiraţia. Când înţelese că ea nu îl ameninţa cu arma se apropie de ea şi i-o luă cu blândeţe din mână.
— Dumneata l-ai împuşcat? Întrebă el.
— Da, răspunse femeia după o pauză.
Bărbatul se îndepărtă de ea şi puse arma pe o masă de lângă scaunul cu rotile. O clipă rămase uitându-se la cadavru, apoi îşi plimbă nesigură privirea prin cameră.
— Telefonul e acolo, spuse femeia arătând din cap către birou.
— Telefonul? Îngână bărbatul, parcă uimit.
— Dacă vrei să suni la poliţie, continuă femeia pe acelaşi ton detaşat, lipsit de expresie.
Bărbatul se uită lung la ea, de parcă nu era în stare să-şi dea seama dacă vorbea serios sau nu. Apoi spuse:
— Ce mai contează câteva minute în plus sau în minus? Oricum vor avea ceva de furcă să ajungă aici din pricina ceţii. Mi-ar plăcea să mai aflu câte ceva… Se întrerupse şi se uită la cadavru. Cine e?
— Soţul meu, răspunse femeia. Richard Warwick. Eu sunt Laura Warwick.
Bărbatul continuă să o privească lung.
— Înţeleg, spuse el într-un sfârşit. N-ar fi mai bine… Să stai jos?
Laura Warwick porni încetişor şi oarecum nesigură pe picioare spre o canapea. Uitându-se prin cameră, bărbatul întrebă:
— Să-ţi dau ceva de băut? Trebuie că a fost un şoc.
— Să-mi împuşc bărbatul?
Tonul ei era sec şi ironic.
Părând să îşi recapete stăpânirea de sine, bărbatul încercă să-i răspundă pe acelaşi ton.
— Da, aşa mi-aş imagina. Sau a fost doar amuzamentul?
— A fost amuzament, răspunse impasibilă Laura Warwick în timp ce se aşeza pe canapea.
Bărbatul se încruntă, părând nedumerit.
— Dar aş vrea… Băutura aia, continuă ea.
Bărbatul îşi scoase pălăria şi o aruncă pe un fotoliu, apoi turnă coniac dintr-o sticlă aflată pe masa de lângă scaunul cu rotile şi îi dădu paharul. Ea bău şi, după o pauză, bărbatul spuse:
— Acum presupun că ai să-mi povesteşti totul despre afacerea asta.
Laura Warwick ridică ochii spre el.
— N-ar fi mai bine să suni la poliţie? Întreba ea.
— Toate la timpul lor. Nu e nimic rău în a avea mai întâi o mică discuţie, nu-i aşa?
Îşi scoase mănuşile, le îndesă în buzunarul trenciului, apoi începu să îşi descheie haina.
Calmul Laurei Warwick începu să se destrame.
— Eu nu… Începu ea. Se opri apoi continuă: Cine eşti dumneata? Cum de ai venit aici în noaptea asta?
Fără să-i dea timp să răspundă, continuă aproape strigând:
— Pentru Dumnezeu, spune-mi cine eşti!
— Cum să nu? Răspunse bărbatul.
Îşi trecu mâna prin păr, se uită o clipă prin cameră parcă întrebându-se cum să înceapă, apoi continuă:
— Mă numesc Michael Starkwedder. Ştiu că e un nume neobişnuit. Sunt inginer. Lucrez pentru o companie anglo-iraniană, şi tocmai m-am întors în ţară după o perioadă petrecută în Golful Persic. Se opri, amintindu-şi parcă de Orientul Mijlociu, sau poate încercând să se hotărască dacă să intre sau nu în detalii, apoi dădu din umeri. Sunt aici în Wales de câteva zile cercetând împrejurimile. Familia mamei mele se trăgea de prin părţile astea şi m-am gândit că mi-aş putea cumpăra o căsuţă. Clătină din cap, zâmbind. Ultimele două ore, mai degrabă trei, aş zice, am rătăcit aiurea. Am condus pe toate uliţele întortocheate din sudul Wales-ului şi am sfârşit într-un şanţ! Pretutindeni ceaţă deasă. Am găsit o poartă, mi-am croit drum către casa asta sperând să dau de un telefon sau poate, cu puţin noroc, să primesc găzduire peste noapte. Am încercat clanţa glasvandului de acolo, am văzut că nu era încuiat, aşa că am intrat. Apoi am descoperit…
Făcu un gest spre cadavrul prăbuşit în scaunul cu rotile.
Laura Warwick ridică privirea spre el, cu ochii lipsiţi de expresie.
— Mai întâi ai bătut în geam de câteva ori, murmură ea.
— Da, am bătut. Nu mi-a răspuns nimeni.
Laura îşi ţinu răsuflarea.
— Nu, n-am răspuns.
Glasul ei era aproape o şoaptă.
Starkwedder se uită la ea, cercetător. Făcu un pas spre cadavrul din scaunul de invalid, apoi se întoarse la femeia de pe canapea. Pentru a o încuraja să vorbească din nou, repetă:
— Cum spuneam, am încercat clanţa, uşa nu era încuiată aşa că am intrat.
Laura se uită, ţintă în paharul cu coniac. Vorbi de parcă cita.
— Uşa se deschide şi intră oaspetele neaşteptat. Se cutremură uşor. Fraza asta mă înspăimânta întotdeauna când eram copil. „Oaspetele neaşteptat”.
Aruncându-şi capul pe spate, se uită lung la vizitatorul neaşteptat şi rosti cu o intensitate bruscă:
— De ce nu telefonezi la poliţie şi să terminăm odată?
Starkwedder se duse către cadavrul din scaun.
— Încă nu, spuse el. Puţin mai târziu, poate. Poţi să-mi spui de ce l-ai împuşcat?
Nota ironică reveni în glasul Laurei când îi răspunse:
— Pot să-ţi dau câteva motive excelente. În primul rând, bea. Bea excesiv. În al doilea rând, era crud. Insuportabil de crud. Îl uram de ani de zile.
Observând privirea tăioasă a lui Starkwedder la auzul acestor vorbe, continuă mânioasă:
— Oh, ce te aşteptai să spun?
— Îl urai de ani de zile? Îngână Starkwedder ca pentru sine. Se uită gânditor la cadavru. Dar în seara asta s-a întâmplat ceva… Ceva special, nu-i aşa?
— Ai mare dreptate, răspunse cu tărie Laura. În noaptea asta chiar s-a întâmplat ceva special. Şi aşa… Am luat arma de pe masa de lângă el şi…, l-am împuşcat. A fost atât de simplu! Oh, dar ce rost are să mai vorbim despre asta? Până la urmă tot va trebui să telefonezi la poliţie. Nu există cale de ieşire.
Glasul îi coborî când repetă:
— Nu există cale de ieşire!
Starkwedder se uită la ea din cealaltă parte a camerei.
— Nu-i atât de simplu cum crezi, spuse el.
— De ce nu e simplu? Întrebă Laura cu glas istovit.
Apropiindu-se de ea, Starkwedder rosti încetişor:
— Nu e simplu să fac ce mă îndemni să fac. Eşti femeie. O femeie foarte atrăgătoare.
Laura îl privi iute.
— Are vreo importanţă asta? Întrebă ea.
Glasul lui Starkwedder sună aproape vesel când răspunse:
— Teoretic, categoric nu. Dar în termeni practici, da.
Îşi duse trenciul în nişă, îl puse pe un fotoliu, apoi se întoarse şi rămase în picioare lângă cadavru uitându-se la el.
— Oh, vorbeşti de cavalerism, spuse placid Laura.
— Ei bine, numeşte-o curiozitate dacă preferi. Mi-ar plăcea să ştiu totul despre povestea asta.
Laura nu răspunse imediat. Apoi spuse doar atât:
— Ţi-am spus.
Starkwedder dădea ocol scaunului în care se afla cadavrul soţului Laurei, ca fascinat de el.
— Mi-ai spus faptele simple, recunoscu el. Dar nimic mai mult.
— Şi ţi-am spus ce motiv am avut, replică Laura. Nu mai e nimic de spus. În orice caz, de ce ai crede ce-ţi spun eu? Aş putea inventa orice mi-ar plăcea. Nu ai decât cuvântul meu că Richard era o bestie crudă şi că era beţiv şi că îmi făcea viaţa mizerabilă… Şi că îl uram.
— Cred că pot accepta ultima afirmaţie fără discuţie. În definitiv, există probe care să susţină acest lucru.
Apropiindu-se de canapea, se uită la Laura.
— Totuşi, a fost un pic cam drastic, nu crezi? Spui că îl urai de ani de zile. De ce nu l-ai părăsit? De bună seamă ar fi fost mult mai simplu.
Laura răspunse ezitant:
— N-am… Nu aveam şi nici n-am bani.
— Fată dargă, dacă puteai dovedi cruzimea şi faptul că bea excesiv şi toate celelalte, puteai să obţii divorţul sau separarea, şi atunci ai fi obţinut pensie de întreţinere, sau cum s-o fi numind.
Se opri, aşteptând un răspuns.
Fiindu-i greu să răspundă, Laura se ridică şi, cu spatele la el, se duse şi puse paharul pe masă.
