Oracolul Din Delphi de Agatha Christie
Doamna Willard J. Peters nu ţinea neapărat să viziteze Grecia. Şi despre Delfi, sinceră să fie, nu prea avea vreo idee. Locurile preferate aie doamnei Peters erau la Paris, Londra şi Riviera. Era o femeie căreia îi plăcea viaţa de hotel şi imaginea ei despre un dormitor se contopea cu un covor moale, pufos, un pat luxos, o diversitate de nenumărate aranjamente luminoase, inclusiv un lampadar lângă pat, apă caidă şi rece la dispoziţie şi un telefon la îndemână cu ajutorul căruia puteai comanda ceai, mâncare, apă minerală, cocteiluri gi luai legătura cu prietenii.
La hotelul din Delfi nu se găsea nimic din lucrurile acestea. Avea o privelişte minunată de la ferestre, patul era curat ca şi camera văruită în alb. Se mai afla un scaun, un lavabou şi un scrin. Băile se făceau cu programare şi, câteodată, lipsea apa caldă.
Îşi zicea că ar fi drăguţ să se laude că fusese ia Delfi aşa încât doamna Peters se străduia să se intereseze mai mult de Grecia antică, dar nu reuşea întotdeauna. Statuile ei păreau aşa de neterminate, fără capete, braţe şi picioare, în sinea ei, aprecia mai mult frumosul. Înger din marmoră completat cu aripi, care fusese ridicat la mormântul soţului ei, Willard Peters.
Dar toate aceste păreri personale nu le împărtăşea nimănui, de teamă că fiul ei, Willard, ar fi putut-o privi cu dispreţ. De dragul lui Willard venise aici, în camera asta răcoroasă şi neconfortabilă, cu o servitoare morocănoasă şi un şofer plictisit în perspectivă.
Căci Willard (până recent numit junior – denumire pe care nu o putea suferi) era fiul de 18 ani al doamnei Peters, pe care-l adora nespus de mult. Willard manifesta această ciudată pasiune pentru arta de mult apusă. Willard cel subţire, palid, cu ochelari şi dispeptic îşi târâse mama cea drăgăstoasă în acest circuit prin Grecia.
Fuseseră la Olympia care doamnei Peters i se păru nişte ruine triste. Îi plăcuse Parthenonul, dar consideră Atena un oraş întro stare disperată. Vizitele în Corinth şi la Mycene representaseră chinuri sfâşietoare pentru ea şi şofer.
Delfi – se gândea nefericita doamna Peters – era ultima picătură. Absolut nimic de făcut decât să te plimbi pe drum şi să priveşti ruine. Willard petrecea multe ore în genunchi, descifrând inscripţii greceşti; exclamând: „Mamă, asculată doar asta! Nu e splendid?” Şi apoi citea câte ceva care i se părea doamnei Peters chintesenţa plictiselii.
În dimineaţa aceea, Willard pornise devreme să vadă nişte mozaicuri bizantine. Doamna Peters simţind instinctiv că mozaicurile bizantine aveau s-o lase rece (la propriu şi la figurat) se scuzase.
— Te înţeleg, mamă, îi spuse Willard. Doreşti să rămâi singură, să stai în teatru sau sus, pe stadion, să contempli totul şi să cazi în reverie.
— Exact, dragule, îi confirmă aşteptările doamna Peters.
— Ştiam că locul o să te atragă îi spuse încântat Willard şi plecă.
Acum, cu un oftat, doamna Peters se pregătea să se ridice pentru a-şi lua micul dejun.
Intră în sufragerie şi o găsi aproape goală, cu excepţia a patru persoane. Mama cu o fiică, îmbrăcate, după cum i se păru doamnei Peters, într-un stil deosebii, ea nerecunoscând peplu,1 discutau despre arta auto-exprimării în dans; un domn plinuţ între două vârste, care o ajutase cu o valiză când coborâse din tren, pe nume Thomson şi un nou venit, un bărbat matur, chel, ce sosise în seara precedentă.
Acest personaj rămase ultimul în cameră pentru micul dejun şi doamna Peters intră repede în vorbă cu el. Era o femeie prietenoasă şi-i plăcea să facă conversaţie. Domnul Thomson fusese deosebit de reţinut în comportament (rezervă britanică, o numea doamna Peters), pe când mama şi fiica îşi dădeau aere de superioritate, deşi fata se împăca destul de bine cu Willard.
Doamnei Peters i se păru noul-venit o persoană foarte plăcută. Îi răspundea la întrebări fără să facă pe înfumuratul. Îi spuse mai multe mici amănunte amicale despre greci, ceea ce o făcuse să simtă că erau oameni adevăraţi, nu doar pagini de istorie obositoare din cărţi.
Doamna Peters îi povesti noii sale cunoştinţe totul despre Willard, ce băiat deştept era şi câtă cultură cunoştea de putea să-şi adauge cuvântul la nume. Era ceva la acest individ binevoitor şi amabil care te făcea să i te destăinui.
Cu ce se ocupa şi cum îl chema, doamna Peters nu află. În afară de faptul că se apucase să călătorească pentru a se odihni complet după munca depusă (ce muncă?) nu vorbise prea mult despre sine însuşi.
Totuşi, ziua se scurse mai repede decât s-ar fi aşteptat. Mama, fiica şi domnul Thompson continuau să fie inabordabili. Îl văzură ieşind din muzeu şi luând-o imediat în direcţie opusă.
Noua cunoştiinţă a doamnei Peters se uită după el încruntându-se uşor.
— Mă întreb cine o fi tipul acela? Zise el.
Doamna Preters îi comunică numele persoanei, dar nimic altceva.
— Thompson, Thompson. Nu, nu cred că l-am mai întâlnit şi totuşi, într-un anume fel, figura sa mi se pare familiară. Dar nu ştiu de unde să-l iau.
Dupăamiază, doamna Peters trase un pui se somn într-un loc la umbră. Cartea, pe care o luase cu ea s-o citească, nu era cea excelentă despre arta greacă, recomandată de fiul ei, ci se intitula, nici mai mult nici mai puţin „Misterul de pe fluviu”. Conţinea patru crime, trei răpiri, bande mari şi diverse de criminali periculoşi. Doamna Peters se simţi înviorată şi alinată de răsfoirea sa.
La ora patru se întoarse la hotel. Era sigură că Willard trebuie să fi revenit şi el. Atât de îndepărtat i se profila în gând vreun presentiment rău că aproape uită să deschidă biletul despre care proprietarul spusese că-i fusese lăsat ei, în după-amiaza aceea, de către un bărbat ciudat.
Un bilet extrem de murdar. Îl desfăcu într-o doară. După ce parcurse primele câteva rânduri, se albi la faţă şi întinse o mână ca să se sprijine. Scrisul de mână îi aparţinea unui străin, care folosea ca limbă engleză:
Lady (începea).
— Cu aceasta vă informăm că fiul dumneavoastră este ţinut captiv de către noi în loc de mare siguranţă. Nici un rău nu i se va întâmpla onorabilului tânăr gentleman dacă îndepliniţi ordinele cu credinţă. Cerem pentru el ca răscumpărare zece mii de lire engleze sterling. Dacă vorbiţi despre asta cu proprietarul hotelului sau poliţia, sau vreo asemenea persoană fiul dumneavoastră va fi omorât. Vă trimitem asta ca să reflectaţi. Mâine, instrucţiuni cum să plătiţi banii vor fi trimise. Dacă nu vă supuneţi, urechile onorabilului tânăr gentleman vor fi tăiate şi vă vor fi trimise. Şi ziua următoare dacă tot nu ascultaţi el va fi ucis. Din nou asta nu e o ameninţare, în glumă. Kyria să se gândească… Dar mai ales… Să nu spună nimănui.
Demetrius Sprânceană Neagră.”
Nu-i nevoie să mai descriem în ce stare se afla biata femeie. Absurdă şi copilăroasă cum era formulată cererea reuşi să-i trezească un sentiment apăsător de pericol. Willard, băiatul, scumpul, delicatul, seriosul ei Willard!
Se va duce de îndată la poliţie. Va răscoli toate împrejurimile. Dar dacă făcea aşa… Se înfioară.
Apoi, ridicându-se, ieşi din cameră în căutarea proprietarului hotelului – singura pesoană care vorbea engleza.
— S-a făcut târziu, zise ea. Fiul meu încă nu s-a întors.
Plăcutul omuleţ îi zâmbi încurajator.
— E adevărat. Domnul a dat drumul la catâri. Dorea să se întoarcă pe jos. Trebuia să fi ajuns până acum, dar, Iară îndoială, a mai întârziat pe drum. Zâmbea fericit.
— Spune-mi, întrebă brusc doamna Peters, aveţi ceva răufăcători prin împrejurimi?
„Răufăcători” era un termen în engieză necunoscut de către omuleţ. Doamna Peters îi spuse atunci pe şleau. Ca răspuns primi asigurarea că împrejur de Delphi trăiau oameni cumsecade, foarte liniştiţitoţi binevoitori faţă de străini.
Buzele îi tremurau, dar se abţinu. Ameninţarea aceea sinistră îi lega limba. Ar putea fi o gafă. Dar dacă nu era? Unei prietene de-a ei din America i se furase copilul şi, pentru că anunţase poliţia, micuţul fusese ucis. Astfel de lucruri se întâmplă.
Era aproape înnebunită. Ce putea să facă? Zece mii de lire… Cât făcea asta… Între patru sau cinci mii de dolari! Ce reprezenta asta în comparaţie cu siguranţa lui Willard? Dar cum să obţină o asemenea sumă? Se iveau imense dificultăţi chiar acum în privinţa banilor şi obţinerea lor cach. O hârtie de credit pentru câteva sute de lire era tot ce avea asupra ei.
Vor înţelege asta bandiţii? Vor fi rezonabili? Vor aştepta?
Când îşi mai veni în fire, îi spuse supărată fetei să plece. Un clopoţel sună pentru cină şi biata doamnă se târî spre sufragerie. Mâncă în mod mecanic. Nu vedea pe nimeni. În ceea ce o privea, camera putea fi goală cu desăvârşire.
teatru radiofonic...........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie