Pacat dublu de Agatha Christie
AM DAT o raită pe la prietenul meu Poirot şi l-am găsit într-o stare de jalnică extenuare. Devenise într-atît de faimos, încît orice femeie bogată care îşi rătăcea vreo brăţară sau căţeluşul preferat se grăbea să-i ceară ajutorul marelui Hercule Poirot. Micul şi îndesatul meu amic era un amestec ciudat de cumpătare flamandă şi fervoare artistică. Accepta multe cazuri care nu îl interesau pur şi simplu pentru că primul lui instinct prevala întotdeauna.
De asemenea, prelua cazuri care nu îi ofereau nici un profit tocmai pentru că se nimerise să-l intereseze în mod special. Rezultatul la care ajunsese era, după cum spuneam, o stare de jalnică extenuare. Acelaşi lucru mi l-a mărturisit şi el, aşa că nu mi-a fost deloc greu să-l conving să petrecem o vacanţă de o săptămînă la cunoscuta staţiune Ebermouth, de pe coasta de sud.
Deja trecuseră patru zile extrem de agreabile cînd Poirot a venit la mine ţinînd în mînă o scrisoare deschisă.
— Mon ami, îţi mai aminteşti de prietenul meu Joseph Aarons, impresarul?
După o clipă de gîndire am încuviinţat. Poirot are o grămadă de prieteni a căror provenienţă socială diferă ca de la cer la pămînt. Amicii lui sînt fie măturători de stradă, fie lorzi din înalta societate.
— Eh bien, Hastings, Joseph Aarons se află la Charlock Bay. Nu se simte deloc bine şi, în plus, îl mai supără şi o afacere destul de neînsemnată. Mă roagă să-i fac o vizită. Mon ami, cred că e cazul să răspund invitaţiei. Dragul de Joseph e un prieten atît de devotat şi a făcut atîtea ca să mă ajute în trecut.
— Bineînţeles, dacă zici tu, am răspuns. Bănuiesc că Charlock Bay e un loc drăguţ şi întîmplarea face că nu am mai fost acolo niciodată.
— Atunci vom îmbina utilul cu plăcutul, spuse Poirot. Eşti atît de amabil să te interesezi de mersul trenurilor?
— Probabil că va trebui să schimbăm trenul de vreo două-trei ori, i-am spus cu o strîmbătură. Ştii cum sînt liniile astea care traversează ţara. Uneori abia dacă îţi ajunge o zi ca să parcurgi distanţa dintre Devonul de Sud şi Devonul de Nord.
Cu toate acestea, făcînd investigaţiile de rigoare, am aflat (nu fără surprindere) că drumul nu necesita mai mult de o schimbare de tren la Exter şi că, în general, trenurile circulau la orele anunţate. Tocmai mă grăbeam spre Poirot să-i dau vestea cînd, trecînd pe lîngă oficiul de voiaj cu autocarele, am putut citi următorul anunţ:
„Mîine. Excursie de o zi la Charlock Bay. Plecarea la ora 8:30 cu un itinerar care trece prin cele mai pitoreşti locuri din Devon”.
Am întrebat cîteva persoane şi m-am întors la hotel entuziasmat. Din nefericire mi-a fost tare greu să-l fac pe Poirot să-mi împărtăşească părerea:
— Mon ami, de unde atîta pasiune pentru autocar? Vezi tu, trenul e ceva sigur. Nu explodează cauciucurile; nu au loc accidente. Şi, în plus, nu te simţi incomodat de prea mult aer. Ferestrele pot fi închise şi nu intră deloc praf înăuntru.
I-am sugerat într-un mod cît se poate de delicat că pe mine mă atrăgea tocmai avantajul aerului curat.
— Şi dacă plouă? Clima voastră britanică e atît de instabilă!
— Ne înarmăm cu glugi şi aşa mai departe. Iar dacă plouă cu găleata, excursia nu va mai avea loc, dat fiind că autocarul are caroseria deschisă.
— Ah! făcu Poirot. Atunci că sperăm că totuşi va ploua.
— Ei, dacă ăsta e ultimul tău cuvînt...
— Vai, nu, mon ami. Văd că ţi-a intrat în cap să mergi neapărat în excursie. Din fericire am la mine paltonul cel gros şi două fulare. Oftă. Dar vom avea destul timp la Charlock Bay!
— Se pare că va trebui să petrecem şi noaptea acolo. Turul excursiei trece prin Dartmoor. Masa de prînz o luăm la Monkhampton. La Charlock Bay ajungem pe la patru şi autocarul porneşte înapoi la ora cinci şi ajunge aici la zece seara.
— Aşa deci! spuse Poirot. Şi cînd te gîndeşti că mai sînt unii care fac treaba asta de plăcere. Bineînţeles că ne va costa mai puţin, pentru că nu mai facem şi drumul înapoi, nu?
— Nu cred că e posibil aşa ceva,
— Bine, dar trebuie să insişti.
— Ei, hai, Poirot, nu fi meschin! Ştii doar că eşti plin de bani.
— Mon ami, nu e vorba de meschinărie. Eu mă refer la simţul afacerii. Să fi fost chiar milionar şi tot n aş fi plătit mai mult decît e drept şi just.
După cum prevăzusem, Poirot nu a avut nici o şansă. Domnul care elibera tichete la biroul de voiaj era calm şi indiferent, dar ferm pe poziţie. Ideea lui era că trebuia să ne întoarcem cu acelaşi autocar. Mai mult, insinuă faptul că ar fi trebuit să plătim ceva în plus pentru privilegiul de a părăsi autocarul la Charlock Bay.
Învins, Poirot plăti suma cerută şi părăsi biroul.
— Englezii ăştia nu au simţul banului, bombăni el. Hastings, n-ai observat un tînăr care a plătit tot biletul, deşi a menţionat că vrea să coboare la Monkhampton?
— Nu cred. Că veni vorba...
— Da, ştiu, o priveai pe tînăra domnişoară care a cumpărat locul cinci, chiar lîngă noi. Da, mon ami, te-am văzut. Acesta a şi fost motivul pentru care, cînd eram pe punctul de a lua locurile treisprezece şi paisprezece – care sînt în centru şi parcă ceva mai apărate, mă rog, cît pot fi ele de apărate – te-ai băgat în faţă cu grosolănie şi ai spus că locurile trei şi patru sînt mai bune.
— Ei şi tu, Poirot! am zis simţind că-mi iau foc obrajii.
— Păr roşcat, mereu părul ăsta roşcat!
— Cel puţin ea merita mai multă atenţie decît orice tînăr ciudat.
— Asta depinde de punctul de vedere al fiecăruia. Mie mi s-a părut interesant tînărul.
Ceva anume din tonul lui Poirot m-a făcut să mă uit imediat şi eu la el.
— De ce? Ce vrei să spui?
— Oh! Stai puţin! Să spunem că m-a interesat pentru că dorea să-şi lase mustaţă, însă rezultatul era deplorabil. Poirot îşi mîngîie cu tandreţe propria mustaţă, de-a dreptul magnifică. E o adevărată artă, murmură el, să ştii cum să-ţi laşi mustaţa să crească! Am toată simpatia pentru cei care vor să aibă mustaţă.
Nu ştii niciodată cînd Poirot vorbeşte serios şi cînd glumeşte pe socoteala cuiva. Am socotit că e mai cuminte să tac.
A doua zi a debutat cu un soare strălucitor. O zi cu adevărat splendidă! Cu toate acestea, Poirot nu a vrut să-şi asume nici un risc. Şi-a luat o haină de lînă, un palton greoi şi două fulare şi toate astea peste cel mai gros costum de haine. În plus, a înghiţit înaintea plecării şi două tablete „Antigrippe” şi şi-a mai vîrît încă o doză în buzunar.
Ne-am luat doar două valijoare cu noi. Domnişoara drăguţă pe care o remarcasem în ziua precedentă avea şi ea o valijoară, la fel şi tînărul care, am tras eu concluzia asta, constituia obiectul simpatiei lui Poirot. În rest, nimeni nu avea bagaj. Cele patru valize au fost puse de şofer cu grijă în portbagaj şi apoi toţi ne-am luat locurile în primire.
Din maliţiozitate, mi-am zis eu atunci, Poirot m-a plasat pe mine pe locul din afară, căci „eu aveam mania aerului curat”, iar el se instala chiar lîngă frumoasa noastră vecină. Dar în curînd îşi repară greşeala. Cel care ocupa locul şase era un tip foarte gălăgios şi glumeţ, astfel încît Poirot o întrebă pe fată, pe un ton scăzut, dacă nu dorea să facă schimb de locuri. Ea încuviinţă plină de recunoştinţă şi, după ce se produse schimbarea, intră în vorbă cu noi şi curînd toţi trei discutam plini de jovialitate.
Evident foarte tînără, cred că nu avea mai mult de nouăsprezece ani, fata era ingenuă ca un copil. Nu a trecut mult şi ne-a destăinuit motivul călătoriei. După toate aparenţele făcea o călătorie de afaceri pentru mătuşa ei care era proprietara unui foarte interesant magazin de antichităţi din Ebermouth.
Cînd îi murise tatăl, mătuşa nu se alesese cu prea mult, aşa încît se hotărîse să folosească bruma de capital şi mulţimea de lucruri frumoase lăsate moştenire pentru a se lansa în afaceri. Avusese deja succes şi devenise chiar celebră. Fata, Mary Durrant, venise să locuiască împreună cu mătuşa sa şi eventual să înveţe „meşteşugul” comerţului cu antichităţi. În orice caz, era extrem de entuziasmată – slujba aceasta era net preferabilă uneia de guvernantă sau de însoţitoare de bătrîni.
Poirot dădea din cap interesat şi aprobator.
— Mademoiselle cu siguranţă va avea succes, spuse el galant. Dar aş dori să-i dau un sfat mic. Mademoiselle, să nu vă încredeţi în oricine! Peste tot în lume mişună golani şi vagabonzi, poate chiar aici, alături de noi în autocar. Trebuie să fii în permanenţă cu ochii în patru, suspicios!
Ea rămase cu gura căscată, iar Poirot dădu din cap ca un bătrîn înţelept.
— Aşa este cum vă spun. Cine ştie? Poate chiar eu, care vă vorbesc, sînt un răufăcător de cea mai joasă speţă.
Şi clipi mai des ca oricînd sub privirile ei stupefiate.
Ne-am oprit la Monkhampton ca să luăm prinzul şi, după ce schimbă cîteva vorbe cu ospătarul, Poirot reuşi să ne aranjeze o măsuţă de trei persoane lîngă geam. Afară, într-o curte mare, erau parcate cam vreo douăzeci de autocare cu caroseria deschisă care veniseră din toată ţara. Restaurantul hotelului era înţesat şi gălăgia era apreciabilă.
teatru radiofonic...............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie