Panza de Pajanjen de Agatha Christie
Capitolul 1
Copplestone Court, elegantul conac din secolul al optsprezecelea al Clarissei şi Henry Hailsham-Brown, aşezat în ţinutul deluros blând unduitor din Kent, arăta măreţ chiar şi la sfârşitul unei zile ploioase de martie. În salonul mobilat cu gust de la parter, cu uşi de sticlă ce dădeau în grădină, doi bărbaţi stăteau în picioare lângă o masă în consolă pe care se afla o tavă cu trei pahare etichetate unu, doi, trei. Pe masă se mai aflau un creion şi o foaie de hârtie.
Sir Rowland Delahaye, un bărbat cu înfăţişare distinsă, intrat în cincizeci de ani, şi cu maniere fermecătoare, de om cultivat, se aşeză pe braţul unui scaun confortabil şi-i permise însoţitorului său să-l lege la ochi. Hugo Birch, un bărbat la vreo şaizeci de ani, cu oarece tendinţe spre irascibilitate, legă eşarfa neagră, apoi puse în mâna lui sir Rowland unul din paharele de pe masă. Sir Rowland sorbi, se gândi o clipă, apoi spuse:
— Aş zice… Da. Categoric. Da, ăsta e un Dow' patruzeci şi doi.
Hugo puse paharul la loc pe masă îngânând „Dow' patruzeci şi doi”, făcu o însemnare pe hârtie, şi dădu următorul pahar. Sir Rowland sorbi din nou din vin. Făcu o pauză, sorbi iar, apoi dădu din cap afirmativ.
— A, da, declară el cu convingere. Ăsta e cu adevărat un vin grozav. Luă încă o înghiţitură. Nu încape nici o îndoială. E un Cockburn' douăzeci şi şapte.
Îi înapoie paharul lui Hugo şi continuă:
— Închipuieşte-ţi că Clarissa iroseşte o sticlă de Cockburn' douăzeci şi şapte pe un experiment prostesc ca ăsta! E un adevărt sacrilegiu. Dar e drept că femeile nu se pricep deloc la vin.
Hugo luă paharul, notă verdictul pe foaie şi îi înmână al treilea pahar. După ce sorbi scurt, reacţia lui sir Rowland fu imediată şi violentă.
— Ugh! Exclamă el cu scârbă. Un vin de soiul Rich Ruby. Nu-mi imaginez de ce ţine Clarissa în casă asemenea chestie.
Odată părerea lui corespunzător notată, îşi dezlegă eşarfa.
— Acum e rândul tău, îi spuse lui Hugo.
Scoţându-şi ochelarii cu rame de os, Hugo se lăsă legat la ochi de sir Rowland.
— Presupun că foloseşte vinul ieftin ca să frăgezească vânatul sau să dea savoare supei, sugeră el. Nu-mi imaginez că Henry i-ar permite să-l ofere oaspeţilor.
— Gata, Hugo, spuse sir Rowland după ce legă eşarfa peste ochii tovarăşului său. Poate că ar trebui să te răsucesc de trei ori în loc ca în Baba-Oarba, adăugă el în timp ce îl conduse pe Hugo spre fotoliu şi îl răsuci să se aşeze în el.
— Gata, potoleşte-te, protestă Hugo.
Pipăi în spate după fotoliu.
— L-ai reperat? Întrebă sir Rowland.
— Da.
— Atunci, am să rotesc paharele în schimb, spuse sir Rowland mutând paharele pe masă.
— Nu e nevoie, spuse Hugo. Crezi că mă poate influenţa ce ai spus tu? Sunt un degustător de vin la fel de bun ca tine, Roby, băiete.
— Nu fi prea sigur de asta. În tot cazul, niciodată nu strică să fii precaut, insistă sir Rowland.
Chiar când era pe cale să-i dea unul din pahare lui Hugo, din grădină intră al treilea oaspete al familiei HailshamBrown. Jeremy Warrender, un tânăr atrăgător la cei douăzeci şi ceva de ani ai săi, purta peste costum o manta de ploaie. Gâfâind şi icnind, se îndreptă spre canapea şi era pe cale să se prăbuşească pe ea când observă ce se petrecea.
— Ce naiba puneţi la cale voi doi? Întrebă el în timp ce îşi scotea mantaua de ploaie şi haina. Trucul celei de a treia cărţi de joc cu pahare?
— Ce e asta? Vru să ştie Hugo. Sună ca şi cum cineva a adus un câine în cameră.
— E doar tânărul Warrender, îl linişti sir Rowland. Fii cuminte!
— Oh, credeam că aud un câine care aleargă un iepure, spuse Hugo.
— Am fost de trei ori până la căsuţa de la poartă şi înapoi, cu mantaua de ploaie pe mine, explică Jeremy lăsându-se să cadă greoi pe canapea. Se pare că diplomatul slovac a parcurs distanţa în patru minute şi cincizeci şi trei de secunde, împovărat de mantaua de ploaie. Şi eu am parcurso în întregime, dar n-am scos decât şase minute şi zece secunde, nu mai puţin. Şi nu cred că el a scos cât se spune. Numai Chris Chataway ar fi putut scoate timpul ăsta, cu sau fără pelerină.
— Cine ţi-a spus de diplomatul slovac? Întrebă sir Rowland.
— Clarissa.
— Clarissa! Exclamă chicotind sir Rowland.
— Oh, Clarissa! Pufni Hugo. N-ar trebui să iei în seamă ce spune Clarissa.
Încă chicotind, sir Rowland continuă:
— Mă tem că nu-ţi cunoşti prea bine gazda, Warrender. E o tânără doamnă cu o imaginaţie foarte bogată.
Jeremy se ridică în picioare.
— Vrei să spui că a inventat toată treaba? Întrebă el cu indignare.
— Ei bine, eu nu cred că s-ar da în lături de la aşa ceva, răspunse sir Rowland în timp ce îi dădea unul din pahare lui Hugo. Şi, categoric, seamănă cu ideea ei despre glumă.
— Serios? Stai să vezi când oi da ochii cu tânăra asta! Ameninţă Jeremy. Îi spun eu vreo câteva să mă ţină minte. Doamne, sunt epuizat! Porni bălăbănindu-se spre hol, cărându-şi mantaua de ploaie.
— Nu mai pufăi ca o locomotivă! Se plânse Hugo. Eu aici încerc să mă concentrez. Sunt în joc cinci lire. Eu şi Roly am pus un pariu.
— Asta e? Întrebă Jeremy şi, întorcându-se, se cocoţă pe braţul canapelei.
— Trebuie să hotărâm care e cel mai bun degustător de vinuri, îi spuse Hugo. Avem un Cockbun' douăzeci şi şapte, un Dow' patruzeci şi doi, şi vinul casei al băcanului local. Acum linişte! E important.
Sorbi din paharul pe care îl ţinea, apoi murmură destul de prudent:
— Mmm-ah.
— Ei bine? Întrebă sir Rowland. Te-ai decis ce este ăsta, primul?
— Nu mă zori, Roly! Exclamă Hugo. Nu vreau să mă pripesc. Unde-i următorul?
Păstră paharul şi primi încă unul. Sorbi, apoi anunţă:
— Da, sunt foarte sigur privitor la acestea două. Adulmecă iarăşi ambele pahare. Primul este Dow-ul, decise el înmânând paharul respectiv. Al doilea e Cockburn-ul, continuă el întinzându-i şi celălalt pahar lui sir Rowland care repetă:
— Paharul numărul trei Dow-ul, numărul unu Cockburnul.
— Nu prea mai e nevoie să-l degust pe al treilea, dar cred că e mai bine să merg până la capăt, declară Hugo.
— Poftim, spuse sir Rowland înmânându-i ultimul pahar.
După ce sorbi din el, Hugo scoase o exclamaţie de profund dezgust.
— Puah! Ugh! Ce drojdie mizerabilă!
Îi înapoie paharul lui sir Rowland, apoi scoase din buzunar o bastistă şi îşi şterse buzele ca să scape de gustul ofensator.
— O să-mi ia o oră să-mi dispară scârboşenia asta din gură, se plânse el. Scapă-mă de eşarfa asta, Roly.
— Ţi-o scot eu, se oferi Jeremy şi, ridicându-se, trecu în spatele lui Hugo să-i dezlege eşarfa, în timp ce sir Rowland sorbi gânditor din ultimul pahar înainte de a-l pune pe masă.
— Deci, asta-i părerea ta, Hugo? Paharul numărul doi conţine vinul casei de la băcănie? Clătină din cap. Prostii! Ăsta-i fără doar şi poate Dow' patruzeci şi doi.
Hugo băgă eşarfa în buzunar.
— Pah! Ţi-ai pierdut gustul, Roly, declară el.
— Să încerc şi eu, propuse Jeremy.
Ducându-se la masă, luă o sorbitură din fiecare pahar. Făcu o scurtă pauză, sorbi din nou, apoi recunoscu:
— Pentru mine toate au acelaşi gust.
— Voi, tinerii! Îl mustră Hugo. Asta e numai din cauza acelui gin înşelător pe care îl tot beţi. Vă distruge complet gustul. Nu doar femeile nu apreciază vinul. În ziua de azi nul apreciază nici bărbaţii sub patruzeci de ani.
Înainte ca Jeremy să apuce să replice, uşa dinspre bibliotecă se deschise şi intră Clarissa Hailsham-Brown, o brunetă frumoasă netrecută de treizeci de ani.
— Bună, dragilor, îi salută ea pe sir Rowland şi pe Hugo. V-aţi lămurit?
— Da, Clarissa, o asigură sir Rowland. Suntem gata.
— Ştiu că am dreptate, spuse Hugo. Numărul unu este Cockburn, numărul doi este poşirca aşa-zisă vin, iar numărul trei e Dow-ul. Corect?
teatru radiofonic..........https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie