Pasager spre Frankfurt de Agatha Christie

Introducere

Scriitorul vorbeşte:

Prima întrebare care i se pune, sau care ar dori să i se pună, unui scriitor la un interviu este:

“De unde îţi iei ideile?”

Eşti foarte tentat să răspunzi: “Întotdeauna merg la Harods” sau, fără să stai pe gânduri, “Încerc la Mark şi Spencer”.

Pare să se fi înrădăcinat părerea universală că există o sursă magică de idei pe care scriitorii au învăţat s‑o exploateze.

Greu ar mai putea cineva să se întoarcă la perioada elisabetană, când Shakespeare întreba:

Spune‑mi, imaginaţia unde înfloreşte?

În inimă, în gând se zămisleşte?

Cum s‑a ivit, cum se hrăneşte?

Răspunde‑mi, răspunde‑mi.

Tu spui pur şi simplu cu tărie: “În capul meu”. Fireşte că asta nu ajută nimănui. Dacă reporterul îţi este simpatic, te îndupleci şi mergi puţin mai departe.

“Dacă o anumită idee ţi se pare interesantă şi consideri că ai putea scoate ceva din ea, o întorci pe toate părţile, o rumegi bine, o dezvolţi, ajungi s‑o stăpâneşti şi, treptat, treptat, începi să‑i dai formă. Apoi, desigur, trebuie să începi s‑o aşterni pe hârtie. Dar nu e chiar atât de amuzant – e o muncă grea. Sau, dacă nu, o laşi de‑o parte la păstrare, ca să te foloseşti de ea peste câţiva ani, probabil.

A doua întrebare – sau, mai degrabă, afirmaţie – ar putea fi următoarea:

“Presupun că personajele, în majoritatea lor, ţi le iei din realitate, nu?’’

Negi cu indignare o astfel de presupunere absurdă: “Nu, e adevărat! Eu le creez! Sunt ale mele! Trebuie să fie personajele mele… care fac ce vreau eu să facă… sunt ce vreau eu să fie… cărora eu le dau viaţă… care, uneori, au propriile lor idei dar asta numai pentru că eu le‑am făcut să devină reale!”

Prin urmare, ideile şi personajele sunt create de scriitor… dar acum intervine a treia necesitate – cadrul. Primele două provin din resurse interne, dar al treilea se află în exterior… trebuie să se afle acolo… aşteptând… existând deja. Cadrul nu‑l inventezi, pentru că există. Este real!

Ai fost, probabil, într‑o croazieră pe Nil… îţi aminteşti totul… este exact cadrul pe care îl vrei pentru romanul tău deosebit. Ai luat masa la Chelsea Cafe. Era un scandal… o fată o trăgea zdravăn de păr pe o altă fată. Un început excelent pentru următoarea ta carte. Călătoreşti cu Orient Expres. Ce decor amuzant pentru complotul la care te gândeşti! Te duci la ceai la o prietenă. Cum ajungi, fratele ei închide cartea pe care o citea, o aruncă alături şi spune: “Nu‑i rea, dar de ce naiba nu i‑au cerut lui Evans?”

Aşa că hotărăşti pe loc că una din cărţile tale trebuie să aibă titlul: De ce nu i‑au cerut lui Evans?

Încă nu ştii cine va fi Evans. Nu contează. Evans va veni la timpul potrivit… bine că ai titlul.

Deci, într‑un fel nu tu îţi inventezi cadrul. El se află în afara ta, peste tot în jur, în realitate… tu trebuie doar să întinzi mâna şi să‑l alegi. Un tren, un spital, un hotel din Londra, o plajă din Caraibe, un sat, o petrecere, un pension de fete.

Dar un lucru e necesar – el trebuie să fie acolo, să existe. Oameni reali, locuri reale. Un loc anume, fixat în timp şi spaţiu. Dar cum să obţii informaţii complete despre un loc pe care nu l‑ai văzut cu ochii tăi, şi despre care n‑ai auzit cu urechile tale? Răspunsul este teribil de simplu.

Aceste informaţii îţi sunt oferite zilnic de presă, îţi sunt servite de‑a gata în ziarul de dimineaţă, sub titlul generic de ştiri. Ia‑le de pe prima pagină. Ce se mai întâmplă azi prin lume? Ce spune lumea, ce face, ce gândeşte? Ai în faţă o oglindă a Angliei anilor 1970.

În fiecare zi, timp de o lună, citeşte prima pagina, ia‑ţi notiţe, selectează ştirile şi clasifică‑le.

În fiecare zi are loc o crimă.

O fată este strangulată.

O femeie în vârstă este atacată şi jefuită de micile ei economii.

Bărbaţi sau tineri atacă sau sunt atacaţi.

Clădiri şi cabine telefonice sparte şi distruse.

Trafic de stupefiante.

Jafuri şi violuri.

Copii dispăruţi şi cadavre de copii ucişi în apropiere de casele lor.

Poate să fie asta Anglia? Aşa să fie Anglia în realitate? Nu, ar putea spune cineva… nu încă, dar ar putea fi!

Teama trezeşte la realitate – teama de ceea ce se poate întâmpla. Nu atât datorită întâmplărilor reale, cât datorită posibilelor cauze din spatele lor. Unele ştiute, altele neştiute dar simţite. Şi nu numai în Anglia. Pe celelalte pagini sunt paragrafe mai mici care oferă ştiri din Europa, din Asia, din America – ştiri din întreaga lume.

Deturnările avioane.

Răpiri.

Violenţă.

Răzmeriţe

Ură.

Anarhie – totul din ce în ce mai puternic.

Totul pare să conducă la proslăvirea distrugerii, la plăcerea cruzimii.

Ce înseamnă toate astea? Din nou revine din trecut, din epoca elisabetană, ecoul unei fraze care vorbeşte despre viaţă.

“… este un basm

Povestit de un tâmpit, plin de răsunet şi furie,

Nesemnificând nimic.”

Şi totuşi fiecare ştie, din propria‑i experienţă, câtă bunătate există în lumea asta a noastră; binele făcut, bunătatea inimii, actele caritabile, amabilitatea vecinului faţă de vecin, actele de întrajutorare făcute de băieţi şi fete.

Atunci pentru ce această atmosferă fantastică a ştirilor cotidiene, a lucrurilor care se petrec… care sunt fapte reale?

Pentru a scrie un roman în acest an de graţie 1970 trebuie să cazi la înţelegere cu mediul în care trăieşti. Dacă mediul este fantastic, atunci povestea ta trebuie să‑şi accepte cadrul. De asemenea, ea trebuie să fie o fantezie… o extravaganţă. Naraţiunea trebuie să includă întâmplările fantastice din viaţa de zi cu zi.

Poate cineva să conceapă o cauză fantastică? O campanie secretă pentru putere? O dorinţă maniacă de distrugere poate crea o lume nouă? Poate face cineva un pas înainte şi să ofere izbăvirea prin nişte mijloace fantastice, care sună imposibil?

Nimic nu este imposibil; ştiinţa ne‑a învăţat asta.

Această poveste este în esenţă o fantezie. Nu pretinde să fie nimic mai mult.

Dar majoritatea întâmplărilor care se petrec în ea se petrec, sau promit să se petreacă, în lumea de azi.

Nu este o poveste imposibilă – e doar una fantastică.

teatru radiofonic............https://latimp.eu/?s=Agatha+Christie