Broscuţa Veruza şi floarea de nufăr

Şi fiindcă nici o rază de lumină nu pătrunde prin funinginea nopţii, toate vietăţile de pe lac dorm pitulite prin stufăriş în speranţa că visele lor vor fi colorate. Doar mica broscuţă Veruza stă cu ochii larg deschişi pe o frunză de nufăr.

― Eh, oftează ea, sunt atât de nefericită… Atât de nefericită.

― Ce s-a întâmplat? Întreabă îngrijorată floarea de nufăr. Până mai ieri te ştiam o broscuţă fericită.

― Credeam că dormi, şopteşte broscuţa. Iartă-mă dacă ţi-am tulburat somnul.

― Cum să dorm, scumpă Veruza? Eu adorm doar după ce te aud cântând. Minunatul tău „oac-oac” e cântecul meu de leagăn.

― Adevărat? Se bucură Veruza. Acuş o să cânt…

― Lasă… Hai să mai vorbim! Noaptea e atât de întunecată încât nu-mi arde de somn. Deci, ce s-a întâmplat?

― Nimic deosebit. Atâta doar… Astăzi am aflat că sunt o broscuţă urâtă. Iar eu mă socoteam frumoasă… Eh… Cât de mult am greşit.

― Nu ai greşit, Veruza. Cine a îndrăznit să te facă să crezi că eşti urâtă?

― Păi… Dimineaţă, când încă soarele zâmbea, doi copilaşi stăteau pe malul lacului şi citeau o poveste. Am tras cu urechea.

― Şi?

― Se vorbea în poveste despre o prinţesă care a fost nevoită să se mărite cu un broscoi. Broscoiul avea pielea buboasă, ochii bulbucaţi, era groaznic, dar în fiecare noapte îşi lăsa pielea, devenind un minunat prinţ. Nu am reuşit să ascult povestea până la capăt căci picii m-au observat şi imediat au început să ţipe:

― Iată broasca cea râioasă! Fu! E dezgustătoare! Ce piele, ce ochi! Strigau şi parcă nu le era îndeajuns. Şi-au umplut buzunăraşele cu pietre şi în câteva clipe toate acele pietricele cu colţuri ascuţite au început să zboare în direcţia mea. Dacă nu reuşeam să mă ascund, m-ar fi omorât…

― Ce copii răi, e indignată floarea de nufăr. Asemenea copii nu vor ajunge niciodată în poveste. Nu vor fi niciodată prinţi sau prinţese! Nu trebuie să-i crezi. Eşti frumoasă şi talentată.

― Ba nu. Sunt urâtă ca acel broscoi. Am ochii la fel de bulbucaţi, pielea la fel de buboasă, lăcrimează Veruza.

― Scumpă prietenă… Frumuseţea nu e ce vede ochiul. Frumuseţea e ceea ce simte sufletul.

― Adică?

― Adică nu are importanţă cum îţi sunt ochii, gura sau pielea. Principalul e să ai un suflet bun şi curat.

― Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, fiind atât de frumoasă… Probabil eşti foarte fericită. Eu însă… de azi sunt atât de nefericită. Atât de nefericită…

― Drept să-ţi spun, oftează floarea de nufăr… nici mie fericirea nu-mi prea bate la uşă. Trăiesc pe o baltă bâhlită. În fiecare zi, când raţele şi gâştele sălbatice roiesc pe alături, tremur de frică… Mă tem că una din ele ar putea să-mi ciugulească petalele. Şi totuşi… în nopţile cu lună, când perechile de lebede stau faţă-n faţă, privindu-se cu dragoste, iar eu sunt în mijlocul lor, viaţa mi se pare minunată… Asta nu înseamnă că nu visez la un lac curat, limpede, cu malul de aur de pe care mă priveşte şi mă admiră un adevărat prinţ sau o adevărată prinţesă…

― Ca să vezi… e nedumerită broscuţa. Iar eu sincer credeam că… Ştii ceva? Dacă într-o bună zi mă trezesc şi văd că nu mai sunt broscuţă, ci prinţul din acea poveste – te voi lua şi te voi răsădi pe lacul de lângă castelul meu. Nu te vei mai teme de gâşte şi raţe sălbatice căci acolo vor înota doar lebede albe. Eşti de acord?

― Bineînţeles, zâmbeşte floarea de nufăr. Până atunci însă hai să ne bucurăm de ceea ce avem. Căci un strop de fericire găsim şi aici… Fără de mine, fără de tine cum crezi că ar fi acest lac?

― Hei, voi două… se foieşte alături, în stufăriş, o altă broscuţă. Lăsaţi poveştile! E timpul să dormiţi…

― Oac, oac, cântă încetişor Veruza, legănându-se pe frunza de nufăr şi floarea adoarme.

Luna, care le vede şi le aude întotdeauna pe toate, îşi trimite cu uşurinţă razele prin funinginea nopţii, apoi cu privirea sa luminoasă le mângâie pe cele două fiinţe. Mângâiată şi luminată de Lună, Veruza nu se mai simte urâtă.