AnnaE
#0

Agonie si extaz (Michelangelo) de Irving Stone volumul 1

Cartea întâi:
                                                  Atelierul

 

 

1

 

Stătea în faţa oglinzii din dormitorul de la etaj şi îşi schiţa obrajii sfrijiţi cu pomeţii înalţi, fruntea lată şi urechile dispuse prea înspre spatele capului, cu părul întunecat cu o claie de cârlionţi, şi ochii de culoarea chihlimbarului, foarte depărtaţi unul de celălalt.

„Nu sunt creat prea bine, îşi spuse băiatul de treisprezece ani. Capul meu nu este bine proporţionat, căci fruntea îmi domină gura şi bărbia. Cineva ar fi trebuit să folosească firul cu plumb.”

Îşi mişcă uşor corpul vânos, cu mare atenţie, ca să nu‑i trezească pe cei patru fraţi care dormeau în jurul lui, apoi îşi ciuli urechile ca să audă fluieratul prietenului său Granacci, dinspre Via dell’Anguillara. Cu mişcări rapide ale creionului a început să‑şi retraseze chipul, lărgind ovalul ochilor, rotunjind fruntea, lăţind obrajii înguşti, făcând buzele mai pline, bărbia mai mare. „Gata, acum arăt mai bine. Păcat că o faţă nu poate fi redesenată înainte de a fi creată ca planurile pentru faţada Domului.”

Trilul unei păsări a ajuns în cameră prin fereastra înaltă de trei metri, pe care o deschisese în aerul rece al dimineţii. Şi‑a ascuns hârtia de desen sub perna de la capul patului şi a coborât fără zgomot în stradă, pe scara în spirală, făcută din piatră.

Prietenul lui Francesco Granacci era un tânăr de nouăsprezece ani, mai înalt cu un cap decât el, cu părul blond şi ochii ageri, albaştri. Ani în şir, Granacci i‑a furnizat materiale pentru desen şi refugiu în casa părinţilor lui vizavi de Via dei Bentaccordi, precum şi schiţe împrumutate pe furiş din atelierul lui Ghirlandaio. Chiar dacă era fiul unei familii înstărite, Granacci a fost înscris ucenic în atelierul lui Filippino Lippi la zece ani, la treisprezece ani a pozat pentru figura centrală a tânărului înviat din pictura „Sfântul Petru înviind pe nepotul împăratului” din mănăstirea carmeliţilor, pe care Masaccio a lăsat‑o neterminată, iar acum era ucenicul lui Ghirlandaio. Granacci nu‑şi lua în serios propria pictură, dar avea un ochi ascuţit pentru talentul altora.

— Şi chiar vii cu mine de data asta?, a întrebat Granacci entuziasmat.

— Acesta‑i cadoul pe care mi‑l fac de ziua mea.

— Bine.

Îl luă pe tânărul său prieten de braţ, conducându‑l pe Via dei Bentaccordi, ce fusese construită pe latura ovală a vechiului Colosseum roman, pe lângă zidurile închisorii Stinche.

— Ţine minte ce ţi‑am spus despre Domenico Ghirlandaio! Sunt ucenicul lui de cinci ani deja şi îl cunosc bine. Fii umil. Îi place ca ucenicii lui să îl adore.

Au cotit îndată pe Via Ghibellina, chiar lângă Poarta Ghibellina, cea care marca hotarul celui de‑al doilea zid de piatră al oraşului. Au trecut pe lângă superbul Palat Bargello, cu grădina plină de culoare a guvernatorului, la stânga lor, şi apoi, după ce au cotit la dreapta pe strada Proconsulului, au mers pe lângă Palatul Pazzi. Băiatul şi‑a trecut visător mâna peste zidul lui, cu blocurile‑i de piatră brută.

— Hai să ne grăbim, l‑a zorit Granacci. Acum e cel mai bun moment al zilei pentru Ghirlandaio, înainte să înceapă să deseneze.

Tinerii au trecut cu paşi grăbiţi pe străzile înguste, mergând pe strada Fierului Vechi, cu palatele‑i de piatră şi scările exterioare ce duceau spre apartamentele de la etaj. Au traversat pe Via dei Corso şi au zărit pe partea dreaptă, printr‑o crăpătură în Via dei Tedaldini, un fragment al Domului, acoperit cu ţigle roşii, şi după încă o casă, spre stânga, Palatul Senioriei, cu arcadele sale, cu ferestrele şi crenelurile de piatră roşiatică ale turnului ce se ridicau pe cerul florentin în albastrul palid al răsăritului. Ca să ajungă la atelierul lui Ghirlandaio au trebuit să treacă prin Piaţa Veche, unde, atârnaţi pe tarabele măcelarilor, erau expuşi viţei despicaţi de‑a lungul şirei spinării. De aici nu mai rămâneau decât câţiva paşi pe strada Pictorilor, până la colţ cu Via dei Tavolini, unde se vedea uşa deschisă a atelierului lui Ghirlandaio.

Michelangelo s‑a oprit un moment să privească statuia de marmură a Sfântului Marcu, a lui Donatello, în nişa bisericii Orsanmichele.

— Sculptura e cea mai nobilă artă!, a exclamat el, cu vocea plină de emoţie.

Granacci a rămas surprins că prietenul lui i‑a ascuns de‑a lungul a doi ani de prietenie admiraţia sa pentru sculptură.

— Nu sunt de acord cu tine, a adăugat el liniştit. Dar nu te mai holba, avem treabă de făcut.

Băiatul a tras adânc aer în piept. Apoi păşiră împreună în atelierul lui Ghirlandaio.

 

2

 

Atelierul era o cameră cu tavanul înalt, în care plutea un miros înţepător de vopsea şi cărbune. În mijloc se afla o masă de scânduri nerindeluite, puse pe capre din lemn, în jurul căreia stăteau ghemuiţi pe bănci şase ucenici somnoroşi.

Într‑un colţ, un bărbat măcina culori într‑un mojar, iar de‑a lungul peretelui erau sprijinite cartoane colorate cu fresce terminate deja de maestru, „Cina cea de Taină” a Bisericii Ognissanti şi „Chemarea primilor apostoli”, pentru Capela Sixtină din Roma.

În spate, într‑un colţ ferit, pe o platformă ridicată, stătea un bărbat de aproape patruzeci de ani, a cărui masă de lucru era singurul loc ordonat din atelier, cu rânduri îngrijite de peniţe, pensule, caiete de schiţe, foarfece şi alte instrumente atârnate de cârlige, iar în spatele lui, pe rafturi, erau volume de manuscrise ornamentate.

Granacci se opri în faţa mesei maestrului său.

— Signor[1] Ghirlandaio, acesta este Michelangelo, cel despre care v‑am spus.

Michelangelo s‑a simţit ţintuit de ochii vestiţi pentru că putem vedea şi memora dintr‑o privire mai mult decât ochii oricărui alt artist din Italia. Dar şi băiatul şi‑a folosit ochii ca pe nişte peniţe de argint, desenând pentru un portofoliu imaginar pe artistul care stătea deasupra lui într‑o haină azurie, cu o pelerină roşie peste umeri ca să‑l protejeze de frigul lui martie, cu o tichie roşie. Avea faţa delicată cu buze pline, purpurii, obrajii traşi, părul negru abundent, cu cărare pe mijloc, purtat până la umeri, cu degetele lungi şi suple ale mâinii drepte strânse în jurul gâtului. Tânărul Michelangelo şi‑a adus aminte de Granacci povestindu‑i exclamaţia lui Ghirlandaio de‑acum câteva zile:

— Acum că am început să înţeleg această artă, ce păcat că nu pot avea toate zidurile Florenţei, să le acopăr cu fresce.

— Cine este tatăl tău?, a întrebat Ghirlandaio.

— Lodovico di Lionardo Buonarroti‑Simoni.

— Am auzit de el. Câţi ani ai?

— Treisprezece.

— Aici începem cu ucenicii la zece ani. Ce ai făcut în ultimii trei ani?

— Mi‑am pierdut timpul la şcoala lui Francesco da Urbino, studiind latina şi greaca.

Un freamăt abia perceptibil al buzelor întunecate ca vinul ale lui Ghirlandaio arăta că‑i place răspunsul.

— Poţi să desenezi?

— Pot să învăţ.

Granacci, vrând să‑şi ajute prietenul, dar neputând să dezvăluie că‑i împrumutase lui Michelangelo schiţe din atelierul lui Ghirlandaio ca să le copieze, se grăbi să spună:

— Are mână bună. A desenat pe pereţii casei din Settignano a tatălui său. Unul, un satir…

— A, un muralist, remarcă glumeţ Ghirlandaio. Mi‑am mai găsit un rival acum, la bătrâneţe.

Michelangelo era atât de concentrat, încât îl luă în serios pe Ghirlandaio.

— N‑am încercat niciodată culorile. Nu e stilul meu.

Ghirlandaio a rămas surprins de răspuns, dar se strădui să nu o arate:

— Văd că nu‑ţi lipseşte modestia. N‑o să‑mi devii rival, nu pentru că n‑ai avea talent, ci pentru că nu‑ţi pasă de culori.

Michelangelo simţi, mai degrabă decât să audă, în spatele său, vaietul lui Granacci.

— Nu la asta m‑am referit.

— Eşti mic pentru treisprezece ani. Arăţi prea fragil pentru munca grea a acestui atelier.

— N‑ai nevoie de muşchi puternici ca să desenezi.

Băiatul îşi dădu seama că a fost momit să spună ce nu trebuia şi că, pe lângă asta, mai şi ridicase tonul. Ucenicii şi‑au ridicat privirile la auzul acestor vorbe. După câteva clipe, buna dispoziţie a lui Ghirlandaio se făcu din nou simţită.

— Prea bine, dac‑ar fi să schiţezi ceva pentru mine, ce anume ai desena?

Ochii lui Michelangelo se plimbară peste atelier, adunând impresii aşa cum adună tinerii struguri la culesul viilor.

— De ce nu chiar atelierul?

Ghirlandaio a râs scurt, dispreţuitor, ca şi cum ar fi fost salvat dintr‑o situaţie stânjenitoare.

— Granacci, dă‑i lui Buonarroti hârtie şi cărbune.

 

[1] Domnule (lb. italiană).