AnnaE
#0

Agonie si extaz (Michelangelo)de Irving Stone volumul 2

Cartea a şasea

 

 

„Uriaşul”

 

 

 

1

 

Soarele cald al începutului de vară florentină îi mângâia faţa în timp ce privea pe fereastră la casa cu turn, din piatră roşcată, a administratorului breslelor din oraş. Întors din Roma fără comenzi şi fără bani, trebui să îl trimită pe Argiento înapoi la ferma familiei lui de lângă Ferrara, iar el însuşi să se întoarcă în casa familiei. Totuşi stătea în cea mai bună cameră a apartamentului mare în care locuia acum familia Buonarroti, căci Lodovico făcuse câteva investiţii bune cu o parte din banii câştigaţi de Michelangelo la Roma. Cumpărase o casă mică în San Pietro Maggiore, folosise venitul adus de ea pentru a lămuri disputa pentru proprietatea familiei Buonarroti de lângă Santa Croce, apoi sporise veniturile familiei prin închirierea etajului acestei case situate pe renumita stradă Sfântul Proculus, nu departe de superbul palat de piatră al familiei Pazzi.

Moartea Lucreziei îl îmbătrânise pe Lodovico. Faţa îi era mai trasă, obrajii supţi. Ca să compenseze această schimbare, îşi lăsă părul să crească până peste umeri. Aşa cum prezisese Jacopo Galli, nimic nu se alese din afacerea pe care Michelangelo spera să o pună pe roate pentru Buonarroto şi Giovansimone. În final, Buonarroto se stabili la magazinul de lână al familiei Strozzi de lângă Porta Rossa. Giovansimone era un tânăr delăsător, care îşi lua câte o slujbă de formă, pentru ca apoi să dispară câteva săptămâni. Sigismondo, care abia putea să scrie şi să citească, câştiga câţiva scuzi ca soldat plătit al Florenţei, în perioada ostilităţilor cu Pisa. Lionardo dispăruse, nimeni nu ştia în care mănăstire. Mătuşa Cassandra şi unchiul Francesco aveau şi ei grijile lor.

Se îmbrăţişa cu Granacci pe care îl regăsise; erau amândoi bucuroşi să fie împreună. De curând, Granacci intrase în posesia primei jumătăţi a averii sale şi, după cum bârfea Jacopo de la bottega lui Ghirlandaio, ţinea o amantă într‑o vilă aflată pe dealurile de la Bellosguardo, după Porta Romana. Granacci încă mai lucra la Ghirlandaio, ajutându‑l pe David Ghirlandaio după moartea fratelui său Benedetto, şi, în schimb, putea folosi atelierul pentru propriile sale lucrări. Granacci răsfoi printre schiţele lui Michelangelo.

— Gata de muncă, după câte văd.

— Ca orice prăvălie serioasă din Florenţa.

— Vreun client?

— Niciunul. O să lucrez cu Soggi. Granacci râse.

— Lui chiar îi merge bine. Tocmai a cumpărat un loc pentru a‑şi deschide o măcelărie în Piaţa Nouă.

— Metoda Bertoldo, pentru a tăia viţei.

Se îndreptară spre o osteria sub copaci, cotiră la stânga pe Via del Proconsolo, pe lângă frumoasa Biserică Badia, apoi prin Borgo dei Greci, cu Palatul Serristori creat de Baccio d’Agnolo şi ieşiră pe Via dei Benei. Aici se găseau vechiul palat ghibelin Bardelli şi primul dintre palatele lui Alberti, cu o curte plină de coloane şi capiteluri create de Giuliano da Sangallo.

Florenţa îi vorbea. Pietrele îi vorbeau. Le simţea caracterul, varietatea structurilor, puterea straturilor suprapuse. Cât de minunat era să fie din nou acolo unde pietra serena era folosită pentru construcţii. Pentru unii, piatra era moartă. Aceştia ziceau „ca de piatră” sau „rece ca piatra”. Pentru el, în timp ce îşi trecea degetele peste ea, piatra era substanţa cea mai vie din lume, cu ritmurile ei, simţitoare şi docilă, caldă, colorată, vibrantă. Era îndrăgostit de piatră.

Birtul se afla pe Lungarno, într‑o grădină umbrită de smochini. Proprietarul, care era şi bucătar, coborî până la râu, trase din apă un coş de funie, şterse cu şorţul o sticlă de Trebbiano şi o deschise la masă. Băură pentru întoarcerea lui Michelangelo.

Într‑o altă zi, urcă dealurile cunoscute de la Settignano pentru a‑i vedea pe membrii familiei Topolino şi află că Bruno şi Enrico se căsătoriseră. Fiecare adăugase câte o cameră de piatră pe laturile îndepărtate ale casei familiei. Erau deja cinci nepoţi şi ambele soţii erau din nou însărcinate. Spuse:

— Familia Topolino o să ajungă să monopolizeze cioplitul de pietra serena în Florenţa, dacă o să tot continuaţi în ritmul ăsta.

— O să ne străduim, spuse Bruno. Mama adăugă:

— Prietena ta, Contessina de Medici, a născut încă un fiu, după ce i‑a murit fiica.

Auzise deja că Contessina fusese izgonită din Florenţa şi trăia în exil împreună cu soţul şi fiul său într‑o casă ţărănească, pe panta nordică din Fiesole; locuinţa şi averea lor fuseseră confiscate atunci când socrul ei, Niccolo Ridolfi, a fost spânzurat pentru participarea la o conspiraţie ce urma să răstoarne republica şi să îl aducă înapoi pe Piero ca rege al Florenţei. Sentimentele lui pentru Contessina nu se schimbaseră, chiar dacă trecuseră ani de când se întâlniseră ultima oară. Nu se simţise bine‑venit la Palatul Ridolfi, aşa că nu se dusese în vizită niciodată. Cum putea deci să meargă acum, după întoarcerea de la Roma, când ea trăia în sărăcie? Orice vizită, acum că erau urmăriţi de nenoroc, putea fi considerată un semn de milă.

Oraşul însuşi trecuse prin multe schimbări vizibile în ultimii cinci ani cât fusese plecat. Mergând prin Piazza della Signoria, oamenii îşi plecau ruşinaţi fruntea când treceau pe lângă locul unde fusese ars trupul lui Savonarola. Îşi înăbuşeau în acelaşi timp conştiinţa cu o mulţime de activităţi, încercând să înlocuiască ceea ce distrusese Savonarola, cheltuind sume mari la aurari şi argintari, la bijutieri, croitori, pentru broderii sau mozaicuri de lemn şi teracotă, la artizanii de instrumente muzicale sau decoratorii de manuscrise. Piero Soderini, care fusese pregătit de Lorenzo de Medici pentru o carieră strălucită în politică şi pe care Michelangelo îl întâlnise adesea la palat, era acum conducătorul republicii florentine, deţinând funcţia de gonfaloniere sau primar‑guvernator al Florenţei şi al oraşului‑stat. Pentru prima dată de la începutul luptei crâncene dintre Lorenzo şi Savonarola se reuşise să se stabilească armonia între facţiunile florentine.

Artiştii florentini care părăsiseră oraşul se întorceau acum din Milano, Veneţia, din Portugalia sau Paris simţind aerul proaspăt al schimbării. Printre ei erau Piero di Cosimo, Filippino Lippi, Andrea Sansovino, Benedetto da Rovezzano, Leonardo da Vinci, Benedetto Buglioni. Aceia a căror activitate fusese oprită de influenţa şi de puterea lui Savonarola lucrau acum din nou: Botticelli, Poliamolo (arhitectul supranumit Il Cronaca, cronicarul), Rosselli, Lorenzo di Credi, Baccio da Montelupo – măscăriciul şi purtătorul de bârfe de la grădina de sculptură Medici. Ei fondară Clubul Cazanului, unde – cu toate că membrii permanenţi erau doar doisprezece – fiecăruia îi era permis să aducă patru invitaţi la agapa lunară ce avea loc în atelierul enorm de sculptură al lui Rustici. Şi Granacci era membru. Îl invită pe Michelangelo să îl însoţească. Acesta refuză, preferând să aştepte până când obţinea o nouă comandă.

 

Lunile care au trecut de la întoarcerea lui nu îi oferiră niciun motiv de satisfacţie. Plecase spre Roma un flăcăiandru şi se întorsese un bărbat în toată firea, gata să sculpteze munţi de marmură. Dar în timp ce privea „Madona cu pruncul” şi „Centaurii”, pe care le fixă pe un perete în camera ce îi servea drept dormitor, dar şi atelier, se gândea nefericit că pentru Florenţa era ca şi cum el nu ar fi sculptat niciodată „Bacchus” şi „Pietà”.

Jacopo Galli încă se ocupa de interesele lui la Roma: fraţii Mouscron din Bruges, care importau textile din Anglia la Roma, văzură „Pietà” şi erau interesaţi de o „Madona cu pruncul”. Galli era de părere că putea obţine un contract excelent la următoarea vizită la Roma a fraţilor Mouscron.

De asemenea, îl recomandă pe Michelangelo cardinalului Piccolomini, pentru a sculpta statuile necesare completării altarului familiei, care aducea un tribut unchiului cardinalului, Papa Pius al II‑lea, în catedrala din Siena.

— Dacă nu ar fi Galli, aş rămâne fără lucru, murmură el. Iarba creşte şi calul moare de foame.

Imediat după întoarcerea sa se dusese la atelierul din spatele Domului pentru a studia blocul Duccio, înalt de cinci metri şi jumătate, numit de unii „şubred” sau „subţiat”, pentru a căuta idei în interiorul acestuia, probându‑l şi spunându‑i din nou lui Beppe:

— Il marmo è sano[1].

Seara citea la lumina lumânării din Dante şi din Vechiul Testament, căutând o tonalitate şi o temă eroică.

Apoi află că membrii Breslei Lânarilor şi Consiliul lucrărilor catedralei nu reuşiră să se decidă asupra meşterului care să sculpteze blocul uriaş. Cu atât mai bine, gândi Michelangelo, căci află că mulţi erau de părere că această lucrare trebuia încredinţată lui Leonardo da Vinci, întors recent în Florenţa, care devenise faimos pentru uriaşa lui statuie ecvestră ce‑l înfăţişa pe contele Sforza, şi pentru pictura lui „Cina cea de Taină”, din sala de mese a Mânăstirii Santa Maria delle Grazie din Milano.

Michelangelo nu îl întâlnise niciodată pe Leonardo, care abandonase Florenţa pentru Milano în urmă cu optsprezece ani, după ce fusese achitat în legătură cu acuzaţiile cu privire la moravurile sale. Dar artiştii florentini spuneau că e cel mai bun desenator din Italia. Întărâtat, curios, Michelangelo se dusese la Santissima Annunziata pentru a vedea cartonul expus acolo pentru „Madona şi pruncul” şi „Sfânta Ana”. Stătea în faţa cartonului cu inima bătându‑i ca un ciocan. Nu mai întâlnise niciodată asemenea forţă şi autenticitate a desenului, cu chipurile exprimând adevăruri puternice, decât în propriile lucrări. Găsi într‑o mapă lăsată pe o bancă o schiţă a unui nud de bărbat văzut din spate, cu braţele şi picioarele întinse. Nimeni nu mai prezentase un trup masculin în acest fel, atât de profund viu şi convingător. Era încredinţat că şi Leonardo făcuse disecţii!

Aşeză o bancă în faţa celor trei figuri şi începu să le copieze, apoi părăsi biserica mai liniştit. Dacă această comandă era acordată lui Leonardo de către consiliu, putea oare cineva să conteste decizia? Putea oare el, cu doar câteva zvonuri despre „Bacchus” şi „Pietà” abia începând să sosească dinspre nord, să îşi dovedească valoarea?

Dar Leonardo refuză comanda. El dispreţuia sculptura în marmură şi o considera ca fiind o artă inferioară, bună numai pentru meşteşugari. Michelangelo primi vestea foarte tulburat. Era bucuros că blocul Duccio era „liber”, iar Leonardo da Vinci nu mai concura, dar se simţea jignit de această declaraţie ofensatoare, care fu preluată şi repetată de toată Florenţa.

Într‑o dimineaţă se trezi înaintea zorilor, se îmbrăcă în grabă şi alergă pe Via del Proconsolo, acum pustie, spre atelierul Domului, şi se opri lângă coloana Duccio. Razele răsăritului străbăteau marmura în diagonală, proiectându‑i umbra în sus pe toată lungimea de cinci metri şi jumătate a coloanei, mărindu‑i silueta şi transformând blocul într‑un uriaş. Îşi ţinu respiraţia şi se gândi la David, a cărui poveste o cunoştea din Biblie.

 

[1] Marmura e sănătoasă (lb. italiană).