Cavalerul inexistent de Italo Calvino [Strabunii nostri] 03
I
Sub zidurile roşii ale Parisului era aliniată armata Franciei. Carol cel Mare trebuia să treacă în revistă paladinii. De mai bine de trei ceasuri se aflau acolo; era o după-amiază caldă de început de vară, cam închisă, înnourată; fierbeau în armuri ca în nişte cazane ţinute la foc domol. Nici vorbă că în acel şir neclintit de cavaleri, cîte unul îşi mai pierdea cunoştinţa ori mai aţipea, însă armura îi ţinea pe toţi la fel de înţepeniţi în şa. Deodată trei sunete de goarnă; penele panaşurilor fremătară în aerul liniştit, ca la o pală de vînt, iar acel soi de vuiet marin care se auzise pînă atunci, şi era pesemne sforăitul războinicilor stins în gîtlejurile metalice ale coifurilor, se curmă brusc. În sfîrşit, iată, îl zăreau cum venea de departe: Carol cel Mare, pe un cal ce părea mai trupeş decît e în firea lucrurilor, cu barba pe piept, cu mîinile pe oblîncul şeii. Tot domnind şi războindu-se, războindu-se şi domnind, haida-hai, părea ceva mai îmbătrînit decît ultima oară cînd îl văzuseră ostaşii.
Îşi oprea calul în dreptul fiecărui ofiţer şi se întorcea să-l privească de sus pînă jos.
― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei?
― Solomon de Bretania, sire! răspundea acela cu glas puternic, ridicînd viziera şi dînd la iveală chipul încălzit; şi adăuga cîte o lămurire practică, cum ar fi: Cinci mii de călăraşi, trei mii cinci sute de pedestraşi, o mie opt sute de servicii prestate, cinci ani de campanie.
― Înainte cu bretonii, paladine! zicea Carol, şi trap-trap, trap-trap, ajungea la alt comandant de escadron.
― Şi tu cine eşti, paladin al Franciei? întreba iar.
― Olivier de Viena, sire! scandau buzele de cum se ridica grătarul vizierei. Şi pe dată: Trei mii de călăraşi aleşi, şapte mii – trupa, douăzeci de maşini de asediu. Învingător al păgînului Fierabraccia, pentru slava lui Dumnezeu şi gloria lui Carol, rege al francilor!
― Prea bine, straşnic vienezul, zicea Carol, iar către ofiţerii din suită: Cam slăbănogi caii ăştia, măriţi-le raţia. Şi pornea înainte: Şitucineeşti, paladin al Franciei? repeta mereu cu aceeaşi cadenţă: „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…”
― Bernard de Mompolier, sire! învingător al lui Brunamonte şi al lui Galiferno!
― Frumos oraş Mompolier! Oraşul femeilor frumoase! iar către suită: Vezi, poate-l înaintăm în grad.
Tot lucruri care, spuse de rege, fac plăcere, dar mereu, de ani de zile, vorbele lui de duh erau aceleaşi:
― Şitucineeşti, cu stema asta pe care o cunosc?
Îi cunoştea pe toţi după emblema pe care o purtau pe scut, chiar dacă ei n-ar fi spus nimic, dar aşa era obiceiul ca paladinii înşişi să-şi dezvăluie numele şi faţa. Poate pentru că altfel, vreunul avînd ceva mai bun de făcut decît să vină la trecerea în revistă a trupelor, ar fi putut să-şi trimită acolo armura cu altcineva înăuntru.
― Alard de Dordogne, al ducelui Amon…
― Nu te lăsa Alard, ce mai zice tata, şi aşa mai departe. „Tatà-tatatà, tatatà-tatatà…”
― Gualfred de Mongioia! Călăraşi opt mii, başca cei morţi.
Panaşurile unduiau. „Uggeri Danezul! Namo din Bavaria! Palmerin din Anglia!“
Cobora seara. Între vizieră şi bărbia coifului, chipurile nici nu se mai desluşeau prea bine. Fiecare vorbă, fiecare gest, toate, puteau fi acum prevăzute dinainte, în acel război care ţinea de atîţia ani, fiecare ciocnire, fiecare duel condus mereu după aceleaşi reguli, încît se ştia de azi pe mîine cine avea să învingă, cine să piardă, cine va fi erou, cine mişel, cui îi venea rîndul să fie spintecat şi cine avea să se aleagă, scos din şa, doar cu o trîntă bună la pămînt.
― Şi tu?
Regele ajunsese în faţa unui cavaler cu armura pe de-a-ntregul albă; doar o dunguliţă neagră şerpuia jur împrejur pe margini. Încolo era neprihănită, bine păstrată, fără o zgîrietură, frumos meşterită pe la toate încheieturile, cu coiful adumbrit de un penaj de la cine ştie ce soi oriental de cocoş, făcînd ape în toate culorile curcubeului. Pe scut era desenată o stemă între pulpanele unei mantii cu falduri bogate, iar înăuntrul stemei se desfăceau alte două pulpane de mantie cu o stemă mai mică la mijloc, care purta o altă stemă cu mantie încă şi mai mică. Cu desen tot mai mărunt era înfăţişat un şir de mantii care se desfăceau unele în altele, iar în mijloc trebuie să fi fost cine ştie ce, dar nu se putea desluşi, de mărunt ce se făcea desenul.
― Şi tu de colo, cu înfăţişare atît de curată… zise Carol cel Mare căruia, cu cît se prelungea războiul, cu atît îi era dat să vadă la paladini mai puţină grijă pentru curăţenie.
― Eu sînt – vocea ieşea metalică din coiful închis, de parcă ar fi vibrat nu un gîtlej ci însăşi tabla armurii, cu un slab răsunet de ecou – Agilulf Emo Bertrandin din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentraz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes!
― Aaa…, făcu Carol cel Mare şi din buza de jos, împinsă înainte, scoase un uşor şuierat, de parcă ar fi zis: „Dacă ar fi să ţin minte numele tuturor, ar fi vai de zilele mele!“ Dar deodată încruntă sprînceana. Şi de ce nu-ţi ridici viziera şi nu-ţi arăţi obrazul?
Cavalerul nu făcu nici un gest; dreapta lui, îmbrăcată cu o mănuşă de fier bine prinsă, se strînse mai tare pe oblînc, în vreme ce braţul celălalt, care ţinea scutul, păru scuturat ca de un fior.
― Cu tine vorbesc, ei, paladine! insistă Carol cel Mare. Cum de nu-ţi arăţi chipul regelui tău?
Vocea ieşi clară de sub vizieră.
― Pentru că eu nu exist, sire.
― Asta-i bună! exclamă împăratul. Acum avem în oaste şi un cavaler care nu există! Ia arată-te puţin.
Agilulf păru să mai şovăie o clipă, apoi cu mînă sigură dar înceată ridică viziera. Coiful era gol. În armura albă cu panaşul pestriţ nu se afla nimeni.
― Măi, măi! Cîte se mai pot vedea pe lumea asta! spuse Carol cel Mare. Şi cum faci să-ţi îndeplineşti serviciul dacă nu exişti?
― Cu puterea voinţei, răspunse Agilulf, şi credinţa în sfînta noastră cauză!
― Aşa, aşa, bine zis, aşa trebuie să-şi facă fiecare datoria. Ei bravo, pentru unul care nu există, eşti destul de reuşit!
Agilulf era ultimul din şir. Împăratul îi trecuse pe toţi în revistă; întoarse calul şi o luă către corturile regale. Era bătrîn şi căuta să-şi alunge din minte chestiunile complicate.
Goarna sună semnalul de „rupeţi rîndurile”. Se petrecu obişnuita forfotă de cai, iar pădurea de lănci se înclină, se mişcă unduind ca un lan de grîu în bătaia vîntului. Cavalerii descălecau, îşi mişcau picioarele ca să şi le dezmorţească, scutierii duceau caii de frîu. Apoi, din învălmăşeală şi prăfărie se desprinseră paladinii, adunaţi în pîlcuri cu fîlfîitoarele lor panaşuri colorate, ca să se uşureze de nemişcarea forţată a acelor ceasuri prin glume şi lăudăroşii, prin flecăreli despre femei şi onoruri.
Agilulf făcu cîţiva paşi spre unul din pîlcuri, apoi, fără nici un rost, trecu către altul, dar nu-şi făcu loc şi nimeni nu-l luă în seamă. Se oprea cam şovăielnic în spatele cîte unuia, fără să se amestece în vorbă, apoi se trase la o parte. Era pe înnoptat; penele pestriţe ale panaşului său păreau acum de-o singură culoare nedesluşită; dar armura albă se desprindea singuratică pe pajişte. Ca şi cum s-ar fi simţit deodată gol, Agilulf dădu să-şi încrucişeze braţele, strîngînd din spete.
Apoi îşi reveni şi, cu paşi mari, se îndreptă către grajduri. Ajuns acolo, găsi că îngrijirea cailor nu se îndeplinea după reguli, strigă la argaţi, îi pedepsi pe rîndaşi, inspectă toate schimburile de corvoadă, împărţi din nou sarcinile explicînd amănunţit fiecăruia cum trebuiau îndeplinite şi punîndu-i să repete ce spusese, ca să vadă dacă au înţeles bine. Şi cum în fiece clipă ieşeau la iveală neglijenţele în serviciu ale colegilor ofiţeri paladini, îi chema unul cîte unul, smulgîndu-i de la plăcutele taifasuri fluşturatice ale serii şi, cu discreţie dar cu neclintită precizie, îşi însemna lipsurile lor şi îi obliga să meargă care de gardă, care de strajă, care în patrulare, şi aşa mai departe. Avea întotdeauna dreptate, şi paladinii nu se puteau sustrage ordinelor lui, dar nu-şi ascundeau nemulţumirea. Agilulf Emo Bertran din din spiţa Guildivernilor şi a Celorlalţi din Corbentranz şi Sura, cavaler de Selimpia Citerioară şi Fes era desigur un model de soldat; dar nimeni nu-l putea suferi.
