Daca într-o noapte de iarna, un calator de Italo Calvino
Dragă Angelo Guglielmi, „l-aş întreba acum pe Calvino două lucruri”, scrii tu, dar în realitate sunt multe semne de întrebare, explicite sau implicite, puse de tine în legătură cu Călătorul meu, în articolul tău din Alfabeta nr. 6, intitulat chiar întrebări pentru Italo Calvino. Voi încerca, pe cât pot, să-ţi răspund.
Voi începe cu partea din articolul tău care nu pune întrebări, cea în care discursul tău coincide cu al meu, pentru a distinge apoi punctele în care drumurile noastre se bifurcă şi încep să se îndepărteze. Tu descrii foarte fidel cartea mea şi mai ales defineşti cu precizie cele zece tipuri de roman propuse pe rând cititorului:
„… Într-unul dintre romane, realitatea e la fel de greu de îndepărtat ca ceaţa; în altul, obiectele sunt prea consistente şi senzuale, într-un al treilea, abordarea e în primul rând introspectivă; în altul, acţionează o puternică tensiune existenţială, proiectată asupra istoriei, a politicii şi a acţiunii; în fine, în altul, explodează violenţa cea mai brutală; şi apoi, într-altul, creşte un sentiment insuportabil de teamă şi anxietate. În fine, mai există romanul erotic-pervers, cel teluric-primordial şi romanul apocaliptic.”
Pentru a defini aceste zece incipituri, majoritatea criticilor au căutat modele posibile sau izvoare (şi, adesea, în aceste liste de autori apar nume la care eu nici nu m-am gândit, lucru care atrage atenţia asupra unui câmp până acum puţin explorat: cum funcţionează asociaţiile mentale între texte diferite, pe ce căi un text din mintea noastră este asimilat sau alăturat altuia); tu, în schimb, urmezi ceea ce a fost procedeul meu: mi-am propus de fiecare dată o abordare stilistică şi în relaţie cu lumea (în jurul căreia, apoi, adun în mod firesc ecourile amintirilor atâtor cărţi citite), abordare definită perfect de tine, în toate cele zece cazuri.
În toate cele zece cazuri? Privind mai atent, îmi dau seama că exemplele pe care le dai sunt doar două. Există o lacună, marcată de un punct şi de „Şi apoi…“, care corespunde povestirii despre oglinzi (Într-o reţea de linii ce se intersectează), adică unui exemplu de naraţiune ce tinde să se structureze ca o operaţie logică, o figură geometrică, sau o partidă de şah. Dacă am încerca aproximarea numelor proprii, părintele cel mai ilustru al acestui mod de a povesti ar fi Poe, şi punctul de sosire cel mai deplin şi actual, Borges. Între aceste două nume, îndepărtate între ele, îi putem situa pe autorii care tind să filtreze emoţiile cele mai romaneşti, într-o climă mentală de abstracţie rarefiată, garnisită adesea cu afectări erudite.
Într-o reţea de linii ce se intersectează, unicul roman uitat de tine, a fost scos în evidenţă (poate prea mult?) de alţi critici. De ce? Pentru că, spun eu, dacă ai fi ţinut cont de el, ar fi trebuit să ţii cont de faptul că între formele literare ce caracterizează epoca noastră se află şi opera închisă şi calculată, în care închiderea şi calculul sunt opţiuni paradoxale, care nu indică un adevăr prea încurajator (a fi complet şi cu ţinută), adevăr pe care propria formă pare să-l semnifice, ci comunică senzaţia unei lumi precare, în suspensie, fărâmiţată.
Dar, dacă tu admiţi asta, trebuie să recunoşti că volumul Călătorului în întregime răspunde în oarecare măsură acestui model (începând cu folosirea – caracteristică acestui gen – a vechiului topos de roman: conspiraţia universală, investită cu puteri incontrolabile, în manieră comico-alegorică, cel puţin de la Chesterton încoace – dirijată de un proteiform Deus ex machina. Personajul Marelui Mistificator, pe care tu mi-l reproşezi ca pe o găselniţă prea simplă, este, în acest context, un ingredient, aş spune, aproape obligatoriu). Modelul la care mă refer are ca primă regulă a jocului pe aceea de „a fi folositor” (sau, mai degrabă: a ne preface că e folositor, deşi ştim că nu este). Noţiunea de „A Fi Folositor” este pentru tine doar o soluţie comodă, deşi poate fi privită ca un exerciţiu acrobatic pentru a sfida – şi indica – golul de dedesubt.
În fine, dacă tu n-ai fi ignorat (sau eliminat?) „romanul geometric” de pe listă, o parte a întrebărilor şi obiecţiilor tale ar fi dispărut, începând cu cea despre finalul „neconvingător”. (Te scandalizezi că eu „închei” şi te întrebi: „Să fie vorba de o neatenţie a Scriitorului Nostru?” Nu, am fost foarte atent, calculând totul, încât „sfârşitul fericit” cel mai tradiţional – căsătoria eroului şi a eroinei – să închidă cercul-cadru ce cuprinde dezordinea generală.)
Cât priveşte discuţia despre „non-finit” – temă despre care spui multe lucruri corecte la modul literar general -aş vrea în primul rând să curăţ terenul de posibile echivocuri. Aş vrea să clarific mai ales două puncte:
1) Obiectul lecturii, aflat în centrul cărţii mele, nu este atât „literarul”, cât „romanescul”, adică o procedură literară determinată – proprie naraţiunii populare şi de consum, dar adoptată în diferite moduri de literatura cultă – procedură bazată în primul rând pe capacitatea de a concentra atenţia asupra unei intrigi, în aşteptarea a ceea ce se va întâmpla în romanul „romanesc”, întreruperea este o traumă, dar poate fi şi instituţionalizată (întreruperea în momentul culminant în romanele în fascicule; decuparea capitolelor; procedeul „să ne întoarcem în trecut"). Am folosit întreruperea intrigii ca motiv structural al cărţii mele în acest sens precis şi circumscris; ea nu atinge problematica „non-finitului“ în artă şi în literatură, care este altceva. Mai bine-zis, aici nu este vorba de „non-finit", ci de „finitul întrerupt", de „finitul al cărui sfârşit este ascuns sau ilizibil", fie în sens literal, fie în sens metaforic. (Mi se pare că undeva spun: „trăim într-o lume de povestiri care încep şi nu se sfârşesc".)
2) E, oare, adevărat că aceste incipituri se întrerup? Unii critici (vezi Luce d’Eramo, Manifestul, 16 septembrie), şi unii cititori cu gusturi rafinate susţin că nu: ei le consideră drept povestiri încheiate, care spun tot ce trebuiau să spună şi la care nu mai este nimic de adăugat. Nu mă pronunţ asupra acestui punct. Pot spune doar că iniţial am vrut să creez romane întrerupte, sau să prezint lectura unor romane ce se întrerup; apoi, s-au născut texte pe care aş fi putut chiar să le public, independent, ca povestiri. (Lucru destul de natural, dat fiind că dintotdeauna am fost mai degrabă autor de povestiri decât romancier.)
Destinatarul natural şi beneficiarul „romanescului” este „cititorul mediu”: de aceea, am vrut ca el să fie protagonistul Călătorului. Protagonist dublu, căci se scindează intr-un Cititor şi o Cititoare. Pe primul nu l-am caracterizat, nici nu i-am atribuit gusturi precise: ar putea fi un cititor ocazional şi eclectic. Cea de-a doua are vocaţia citi-torului, ştie să-şi explice aşteptările şi refuzurile (formulate în termeni cât mai puţin intelectuali posibil, chiar dacă – ba chiar tocmai pentru că – limbajul intelectual se estompează în mod ireparabil în vorbirea cotidiană), sublimare a „cititoarei medii“, dar foarte mândră de rolul ei social de cititoare din pasiune dezinteresată. Este un rol social în care cred, premisa muncii mele, şi nu doar a acestei cărţi.
Asupra calităţii de beneficiar al „cititorului mediu“ eşti cel mai categoric, atunci când te întrebi: „Nu cumva prin Ludmila, poate chiar în mod inconştient, Calvino întreprinde o operă de seducere (de adulare) a cititorului mediu, care este de fapt adevăratul cititor (şi beneficiar) al cărţii sale, împrumutându-i unele dintre calităţile extraordinare ale inegalabilei Ludmila?“
Din cele de mai sus, ceea ce nu-mi place e poate chiar în mod inconştient. Cum adică: în mod inconştient? Dacă i-am pus pe Cititor şi pe Cititoare în centrul cărţii, ştiam ce fac. N-am uitat nici o clipă (dat fiind că trăiesc din drepturi de autor) că cititorul este un cumpărător, că volumul este un obiect ce se vinde pe piaţă. Nu i-am respectat niciodată pe cei ce cred că pot trece cu vederea latura economică a existenţei şi tot ce comportă ea; în fine, dacă mă consideri seducător, treacă de la mine; adulator, tot aşa; vânzător ambulant, la fel; dar dacă mă faci inconştient, atunci mă jigneşti! Dacă în Călător am vrut să prezint (printr-o alegorie) implicarea cititorului (a cititorului obişnuit) într-o carte care nu e niciodată cartea pe care el o aşteaptă, nu am făcut decât să explicitez intenţia mea conştientă şi constantă, prezentă în toate cărţile mele anterioare. Aici ar începe o discuţie despre sociologia lecturii (ba chiar despre politica lecturii), care ne-ar îndepărta de discutarea substanţei cărţii în chestiune.
Mai bine să revenim la cele două întrebări principale în jurul cărora se conturează discuţia ta: 1) se poate, oare, insista asupra multiplicării eului în vederea depăşirii eului?; 2) toţi autorii posibili pot fi, oare, reduşi la zece? (Rezum astfel numai pro-memoria, dar, răspunzându-ţi, încerc să ţin seama de toată argumentarea din articolul tău).
La primul punct pot spune doar că a urmări complexitatea .....
