Castelul destinelor încrucisate de Italo Calvino
În mijlocul unui codru des, un castel oferea adăpost celor pe care noaptea îi prinsese pe drum: cavaleri şi doamne, alaiuri regeşti şi drumeţi oarecare.
Am trecut peste un pod mobil părăsit, am descălecat într-o curte întunecată, grăjdari tăcuţi mi-au luat în grijă calul. Nu mai aveam suflare, abia mă mai ţineam pe picioare: de când am intrat în pădure trecusem prin atâtea, tot felul de apariţii, dueluri, întâlniri, încât nu mai eram în stare
să-mi pun în ordine nici mişcările şi nici gândurile. Am urcat scările ; m-am trezit într-o sală înaltă şi largă, lume multă – desigur şi ei oaspeţi în trecere care mi-o luaseră înainte pe cărările pădurii – mânca de cină în jurul unei mese la lumina lumânărilor.
Atunci când am privit în jur am încercat o senzaţie ciudată, mai bine spus erau două senzaţii distincte care se confundau în mintea mea destul de nesigură din cauza oboselii, tulburată chiar. Mi se părea că mă găsesc la o curte bogată, dar asta nu era de crezut, eram într-un castel de ţară izolat, iar dacă mi se părea aşa nu era doar din cauza mobilei luxoase şi a tacâmurilor, ci din pricina siguranţei şi ţinutei care domnea între comeseni, cu toţii chipeşi şi îmbrăcaţi cu o eleganţă desăvârşită. Dar totodată aveam impresia a ceva întâmplător şi de dezordine, dacă nu chiar de relaxare totală, ca şi cum nu s-ar găsi într-un salon domnesc ci într-o cârciumă oarecare, unde persoane care nu se ştiu între ele, provenind din locuri diferite şi fiind de ranguri diverse, se aflau laolaltă pentru o noapte, iar în această promiscuitate forţată fiecare simţea că regulile pe care se străduia să le respecte la el acasă au slăbit, şi, după cum te mulţumeşti cu o viaţă mai aspră, tot aşa începi să te porţi mai slobod şi mai altfel. De fapt, cele două senzaţii opuse puteau foarte bine să se refere la acelaşi lucru, fie că locul acesta, castelul, fiind de multă vreme doar un loc de popas, începuse să se degradeze şi să ajungă o cârciumă, iar castelanii fuseseră siliţi să se coboare la rangul de cârciumar şi cârciumăreasă, chiar dacă niciodată n-au renunţat la gesturile lor de ospitalitate nobiliară, fie că, la un moment dat, cârciuma, una dintre acelea care se pot vedea adesea pe lângă castele şi unde se dădea de băut soldaţilor şi călăreţilor, a invadat – din cauză că de multă vreme castelul fusese părăsit – străvechile săli domneşti ca să-şi aşeze laviţele şi butoaiele; iar fastuozitatea acelor spaţii – laolaltă cu venirea şi plecarea unor iluştri călători – i-ar fi conferit o neaşteptată demnitate în stare să umple cu gărgăuni mintea cârciumarului şi a nevesti-sii, încât au ajuns să se creadă suveranii unei curţi pompoase.
Aceste gânduri, ca s-o spun pe cea dreaptă, nu m-au chinuit decât vreo câteva clipe, prea mari erau uşurarea că am ajuns întreg şi sănătos în mijlocul acestei distinse adunări şi nerăbdarea de a intra în vorbă (la semnul celui care părea a fi castelanul – ori cârciumarul – m-am aşezat pe singurul loc care mai rămăsese liber) şi de a schimba cu tovarăşii de drum impresiile de pe urma aventurilor petrecute. Numai că la masa cu pricina, spre deosebire de ceea ce se întâmplă prin cârciumi şi chiar pe la curţi, nimeni nu scotea o vorbă. Când unul dintre meseni voia să-i ceară vecinului să-i dea sarea ori ghimbirul, îi făcea semn şi tot cu semne se adresa servitorilor ca să-i taie o felie din budinca de fazan ori să-i toarne o juma’ de litră de vin.
Hotărât să rup eu ceea ce credeam că este o lene a limbii după toată osteneala drumului, am lăsat să-mi scape o exclamaţie zgomotoasă cum ar fi „într-un ceas bun“ ori „Să fie bine“ ori „Hai noroc“, însă din gura mea n-a ieşit nici un sunet. Răpăitul lingurilor şi clinchetul paharelor şi al tacâmurilor ajungeau să mă convingă că nu surzisem, nu-mi rămânea să cred decât că devenisem mut. Îmi întăriră convingerea şi comesenii mişcându-şi şi ei buzele în tăcere cu un aer elegant resemnat, era limpede că trecerea prin pădure ne costase pe fiecare dintre noi pierderea glasului.
Odată sfârşită cina, într-o tăcere pe care sunetele mestecatului şi gâlgâiturile sorbirii vinului n-o faceau deloc mai plăcută, am rămas aşezaţi, privindu-ne în faţă, cu obsesia că nu puteam să ne împărtăşim multele experienţe pe care oricare dintre noi le avea de zis. În momentul acela, pe masa abia strânsă, cel care părea a fi castelanul aşeză o pereche de cărţi de joc. Erau cărţi de tarot, mai mari decât cele cu care se joacă în partidă sau cu care ţigăncile ghicesc viitorul, iar pe ele se puteau recunoaşte dintr-o ochire aceleaşi figuri pictate în smalţuri de pe cele mai preţioase miniaturi. Regi, regine, cavaleri şi valeţi erau nişte tineri îmbrăcaţi luxos, ca pentru o sărbătoare princiară: cele douăzeci şi două de Arcane Mari păreau nişte tapiserii de la un teatru de curte, iar cupele, tobele, spadele şi bâtele străluceau ca nişte steme heraldice împodobite cu broderii şi panglici.
Am început să risipim cărţile pe masă, cu faţa în sus, de parcă am fi vrut să învăţăm să le recunoaştem, să le dăm valoarea corectă în joc sau sensul adevărat în citirea destinului. Cu toate acestea, nu părea că vreunul dintre noi ar fi avut dorinţa să înceapă o partidă şi cu atât mai puţin să vrea să întrebe viitorul, dat fiind că păream goliţi de orice viitor, suspendaţi
într-o călătorie nici sfârşită şi nici pe cale să se sfârşească. Altceva vedeam în acele cărţi de tarot, ceva care nu ne lăsa să ne desprindem ochii de fragmentele aurite ale acelui mozaic.
Unul dintre comeseni adună către el cărţile risipite, lăsând goală o mare parte a mesei, dar nu le aşeză în pachet şi nici nu le amestecă, luă o carte şi o aşeză dinaintea sa. Cu toţii am observat asemănarea dintre chipul său şi figura de pe carte şi mi se părea că prin cartea aceea dorea să spună „eu“ şi prin asta începea să-şi spună povestea.
