Alergand dupa un vis de Mary Arbor
Capitolul 1
Este, fără îndoială, o experienţă deconcertantă să prinzi trenul în ultima clipă, să-ţi arunci valiza în vagon şi să te prăvăleşti pe banchetă cu o umilitoare lipsă de demnitate. Totuşi, un asemenea incident are şi el compensaţiile lui. Cel puţin, nu-ţi rămâne timp pentru despărţiri prelungite; ba chiar, când Julia Dolland şi-a tras răsuflarea suficient ca să se aplece pe fereastră, trenul pornise deja de pe peronul Gării de Nord din Paris, iar silueta surorii Marie Thérèse abia se mai distingea în grupul de oameni rămaşi pe peron, după robele ei negre voluminoase şi boneta albă scrobită care-i încadra faţa rotundă şi trandafirie.
Făcându-i semn cu mâna, cam fără vlagă, Julia închise fereastra şi se aşeză mai comod în colţul compartimentului. Pentru prima oară, îşi privi tovarăşii de drum, care erau doar trei. Lângă uşă, două femei, vizibil englezoaice, conversau aplecate una spre alta. Vorbeau încet, într-adevăr, dar cu acea indiferenţă totală a străinilor la adresa faptului că-i poate asculta cineva, iar cuvintele lor ajungeau clar până la urechile Juliei. Era atât de preocupată de faptul că le auzea involuntar, încât nici nu-l observă pe pasagerul din faţa ei, un bărbat ascuns după ziarul pe care-l citea.
— Să întârzie atât de mult la un tren care merge aşa de departe ca ăsta... Latinii ăştia sunt de-a dreptul imposibili... N-au deloc noţiunea timpului...
Femeia care vorbea, îmbrăcată într-un taior elegant de tweed, cu pantofi şi mănuşi asortate perfect, îşi ţuguie buzele cu dispreţ.
— Se spune că franţuzoaicele sunt elegante... Nu arată rău, fata, dar ai mai văzut nişte pantofi ca ăştia?
Temându-se să nu dea de gol faptul că înţelesese, Julia îşi feri faţa, privind în gol pe fereastră. Trenul trecea încet prin cartierele mărginaşe ale Parisului, şi ştia că ar fi putut să vadă cupola albă de la Sacré Coeur înălţându-se deasupra oraşului, prin ceţurile subţiri ale zorilor zilei de iarnă. Nu pleca de acasă cu adevărat, îşi spuse ea, ci se ducea acasă, înapoi în Anglia, în ţara ei, la compatrioţii ei. Îşi mai amintea câte ceva din anii copilăriei petrecute în Anglia, mai ales casa albă şi înaltă unde locuise cu părinţii ei. Se aflase în colţul unui scuar, având în faţă o grădiniţă cu gard din fier forjat şi o poartă cu zăbrele şi un lacăt mare, ruginit... îşi mai amintea şi cât de veseli porniseră ea şi părinţii ei în acea ultimă vacanţă, cu maşina plină de bagaje legate cu funii pe grilajul de pe capotă. Emoţia traversării Canalului, senzaţia stropilor de apă pe faţă, în timp ce se apleca peste parapet... Trecuseră atâţia ani de-atunci, dar parcă ar fi fost ieri.
Şi cât de dezastruos se terminase totul, deşi fusese mult prea mică pentru a percepe adevăratele dimensiuni ale tragediei. Se întâmplase chiar lângă Paris: părinţii ei muriseră pe loc, în accident, iar ea fusese îngrijită cu drag de surori, în mănăstirea unde i se dăduse adăpost temporar. Îşi amintea vag că fusese chemat unchiul ei de la Londra, şi îngrijorarea lui faţă de viitorul ei. Burlac, fără să se priceapă la copii, nu ştiuse ce putea face cu şcolăriţa aceea cu picioare lungi care intrase dintr-odată în responsabilitatea lui. Oferta călugăriţelor de a o ţine la ele şi dorinţa Juliei de a rămâne îi luaseră o piatră enormă de pe inimă.
Julia fusese fericită la mănăstire şi le acceptase pe călugăriţele blânde şi pe Maica Superioară ca îndrumătoare şi mentor, iar la sugestia lor, după terminarea studiilor în mănăstire, lucrase la Azilul St. Clare al aceluiaşi ordin călugăresc, unde în ultimii trei ani ajutase la îngrijirea bolnavilor. Pe lângă maici, acolo mai lucrau şi surori laice; îşi găsise prietene şi printre acestea; îi plăcuse munca şi în curând devenise o membră utilă a personalului spitalicesc.
Ar fi putut rămâne acolo ani de zile – dar, în mod inexplicabil, începuse dintr-odată să se simtă nemulţumită. Nici nu-şi mai amintea exact când avusese pentru prima oară acest sentiment. În primele câteva săptămâni, nu-l destăinuise nimănui; apoi, fără să-l mai poată ascunde şi tânjind după un sfat, îi mărturisise totul binevoitoarei Maici Reverende.
Maica Clementine fusese pe cât de înţelegătoare, pe atât de înţeleaptă. Poate ghicise că, într-o zi, această fată englezoaică avea să-şi dorească de la viaţă mai mult decât îi putuseră vreodată oferi mănăstirea şi Azilul St. Clare. Poate simţise deja că Julia ascundea în suflet dorinţa de a dobândi mai mult decât o puteau învăţa călugăriţele şi, având o personalitate atât de ambiţioasă şi plină de viaţă, ar fi greşit încercând să-i schimbe gândul. O sfătuise să se întoarcă în ţara ei şi să urmeze un curs de asistente medicale, într-un mare spital englezesc. După care, mai târziu, poate dorea să se întoarcă...
Iar acum, când tăiase orice legătură cu trecutul, iar tovarăşele ei de călătorie o făcuseră să devină conştientă de hainele ei sărăcăcioase şi demodate, îşi dădu seama că o faţă înlăcrimată nu i-ar fi avantajat deloc înfăţişarea. Dar nu avea de ce să-şi facă griji în acest sens. Nimic n-ar fi putut ascunde atracţia buzelor arcuite, roşii ca focul, şi a pielii de o frumuseţe aproape străvezie. Genele negre îi scoteau în evidenţă culoarea deschisă a tenului, iar părul auriu-roşcat care-i încadra faţa nu făcea decât să-i sporească aerul eteric.
Foşnetul ziarului îi atrase atenţia Juliei spre cel de-al treilea ocupant al compartimentului. Îşi stăpâni exclamaţia de uimire, când îi văzu chipul... Nu, nu se putea, cu siguranţă, nu era posibil! închise parţial ochii, într-un efort de a se concentra, retrăind din nou acea primă ocazie când îl văzuse. Nu-i era greu să-şi aducă aminte; în fond, trecuseră doar două săptămâni. Fusese în timpul unei perioade de nehotărâre. Nu se putea decide, temându-se atât de anii monotoni care o aşteptau dacă mai rămânea la mănăstire, cât şi de pasul drastic care i-ar fi rupt legăturile cu singura viaţă pe care o cunoscuse. Îşi amintea cum vizitase catedrala Notre-Dame şi îngenunchease într-o capelă mică, laterală. Tocmai se oficia o slujbă; auzea clar clinchetul clopoţelului şi tăcerea grea care urmase. Parcă temându-se de sunetul propriilor ei paşi, pornise pe vârfuri prin naosul pardosit cu dale de piatră şi coborâse încet treptele. Soarele albicios de iarnă lumina orbitor după întunericul din catedrală, iar Julia se oprise o clipă, clipind din ochi. Cu o mişcare aproape mecanică, păşise înapoi ca să privească grandioasa clădire, cu cele două turnuri ale sale profilate pe cer. Şi atunci, îl văzuse.
Poate că, dacă doar l-ar fi văzut pe acel străin, i s-ar fi părut la fel ca oricare altul. Dar fusese un moment aparte; văzuse de-atâtea ori în visurile ei un bărbat care arăta întocmai ca el, iar acum, printr-un capriciu al sorţii, el îi oferise tocmai răspunsul căutat zadarnic. Da, datorită lui luase trenul; deşi rămânea complet indiferent faţă de prezenţa ei, el îi determinase involuntar destinul.
Retrăgându-se ca să vadă mai bine catedrala, orbită parţial de lumina soarelui, nimerise accidental drept în braţele străinului.
Julia privi pe furiş spre bărbatul din faţa ei. Era acelaşi chip, complet vizibil acum, că-şi coborâse ziarul, şi o privea cu o indiferenţă totală. Desigur, n-o recunoscuse. Cum ar fi putut? Nu numai că atunci avusese faţa şi silueta ascunse de capa şi gluga surorilor mirene, dar pentru el nu fusese decât o prezenţă momentană şi iritantă probabil, în timp ce el fusese pentru Julia personificarea visurilor ei şi răspunsul pe care-l căutase atât de mult, fără niciun rezultat. O luase grăbit de cot ca s-o sprijine, iar Julia întorsese capul şi, o clipă, întâlnise privirea pătrunzătoare a ochilor lui albaştri. Liniile accentuate ale chipului i se întipăriseră adânc în minte, buzele ferme care-i zâmbiseră cu un amuzament reflectat în ridurile mărunte de la colţurile ochilor. Atât de multe feţe – peste tot în jurul ei, numai feţe – şi totuşi ştiuse instinctiv că era un englez, o ştiuse încă înainte ca el să rostească acele cuvinte care-i pecetluiseră hotărârea.
— O privelişte minunată, mademoiselle – dar nu merită în niciun caz să vă frângeţi gâtul pentru ea... Va trebui să veniţi într-o bună zi în Anglia şi să vedeţi ce părere veţi avea despre catedrala St. Paul...
Julia murmurase câteva cuvinte de mulţumire în franceză, limba cu care era acum mult mai acomodată, apoi îşi văzuse de drum, grăbită. Probabil că necunoscutul nici măcar nu ştiuse că-i înţelesese cuvintele şi în niciun caz nu fusese conştient de profunda lor încărcătură simbolică – de felul cum Julia găsise în ele un răspuns la toate rugăciunile ei, călăuzirea pe care o căutase în zadar atâta vreme. Iar acum se afla în tren – în trenul care o ducea spre viaţa ei cea nouă, iar în faţa ei, ca şi cum totul ar fi fost predestinat, stătea omul care îi influenţase involuntar pasul decisiv.
— Masa e servită!
Ospătarul de la vagonul restaurant, care-şi croia drum pe culoar sunând din clopoţel, aruncă o privire întrebătoare în compartiment.
Deşi avea la ea destui franci şi lire sterline, primite de la Maica Superioară, Julia învăţase să ducă o viaţă frugală. Însă aceea era o ocazie cu totul deosebită, aşa că se ridică de pe banchetă. Nu avea de ce să-şi facă griji cu banii. La Londra o aştepta unchiul ei.
În timp ce înainta cu greutate prin vagoanele aglomerate, Julia simţi instinctiv că străinul o urma îndeaproape. În vagonul restaurant, mesele dintr-o parte erau pentru patru persoane, iar cele din partea opusă, pentru două, aşa că şeful de vagon îi plasă la una dintre cele mici. Julia văzu clar că necunoscutul era complet indiferent şi, deşi o aşteptă să ia loc înainte de a se aşeza şi el, în continuare nu păru să-i mai dea atenţie. Englezii erau de o reticenţă notorie în conversaţiile cu străinii. Julia îşi amintea că auzise mereu despre acest lucru, dar i se părea o prostie. Francezii erau mult mai prietenoşi. Se aplecă peste farfurie, pentru a-şi ascunde zâmbetul. În fond, şi ea era englezoaică, şi trebuia să dea uitării standardele franţuzeşti, acum când se întorcea în ţara ei.
Dacă nici cafeaua şi băutura nu dezlegaseră limba tovarăşului ei de drum, atunci nimic n-o putea face. Cumva, i-ar fi plăcut să schimbe câteva cuvinte cu acel călător care o intriga – ba chiar, îi era dor să-l audă vorbind în propria lui limbă, care era şi a ei. Dându-şi la o parte ceaşca de cafea, se rezemă de spătar. Era ultima ei şansă – acum ori niciodată! Văzând că ospătarul împărţea deja notele de plată la mesele din capătul vagonului, se hotărî să acţioneze. Luându-şi inima-n dinţi, se aplecă peste masa care-i despărţea.
— Scuzaţi-mă, monsieur... poate aţi uitat, dar... ne-am mai cunoscut.
— Vă... vă rog să mă scuzaţi... Mă tem că nu-mi amintesc să fi avut această plăcere.
Glasul lui era rece şi formal, dar Julia fu sigură că-i zărise o undă de amuzament sub pleoapele pe jumătate coborâte.
Pentru orice femeie mai sofisticată decât Julia, zâmbetul acela ascuns ar fi trebuit să reprezinte un avertisment; ea, însă, făcu prostia să continue.
— Ba da... sigur vă veţi aminti... acum numai două săptămâni... la Paris...
— Îmi prezint scuzele din nou, mademoiselle. Nu-mi aduc aminte nimic.
De astă dată, zâmbetul din colţurile gurii lui fu inconfundabil, dar Julia îşi dădu seama în sfârşit ce însemna – se amuza pe socoteala ei, considerând totul un efort prea transparent de a face cunoştinţă.
Murmurând o scuză, rămase tăcută. Surâsul acela îi descurajase orice altă încercare de a mai explica. Nu voia decât să achite consumaţia şi să plece.
Chelnerul se apropie de masa lor, iar Julia, în timp ce căuta prin poşetă, simţi că paraliza. Nu era acolo! N-avea la ea portofelul – în afară de câţiva franci, nu avea niciun ban!
Fără să-i mai pese ce efect aveau cuvintele ei, ridică o privire rugătoare spre bărbatul de la masă.
