Caleidoscopul inimilor de Claire Contreras

„Şi a avut mereu un fel al ei de a-şi broda fragilitatea. Îşi aduna bucăţile şi le transforma în ceva frumos.” R.M. Drake

                                                                  Prolog

Primul băiat de care m-am îndrăgostit obişnuia să mă încânte cu poveşti despre regi şi regine, despre război şi pace şi despre cum spera ca într-o zi să fie eroul cuiva. Empatizam cu aventurile sale nocturne, uitându-mă cum îşi flutura vioi braţele în timp ce îşi spunea poveştile şi iubind felul în care ochii lui verzi străluceau când râdeam la glumele lui.

El m-a învăţat ce înseamnă să fii atinsă şi sărutată cu pasiune. Mai târziu, m-a învăţat durerea care se simte când pierzi pe cineva de care ai ajuns să te ataşezi. Singurul lucru despre care a uitat să mă înveţe a fost cum să controlez strânsoarea pe care am simţit-o în piept, după ce a frânt şi urma de suflet ce-mi rămăsese. Întotdeauna m-am întrebat dacă am ratat eu lecţia asta.

Acum mă întreb dacă nu cumva şi el încerca să-şi dea seama de asta sau dacă pur şi simplu nu a simţit nimic niciodată.

Capitolul unu

Se spune că metoda cea mai buna pentru a merge mai departe este să te detaşezi de trecut, ca şi cum detaşarea este partea uşoară. Ca şi cum să încerci să estompezi sau să ştergi trei ani de amintiri bune şi rele este ceva ce poţi face într-o singură zi. Eu ştiu că nu e aşa, pentru că în două săptămâni se va împlini un an, iar amintirea lui este la fel de puternică, de parcă ar fi încă aici. Sandalele lui cu San Francisco Giants sunt încă în faţa chiuvetei, exact unde le-a lăsat. Mirosul sau încă persistă pe unele dintre cămăşile lui, cele pe care încă nu am apucat să le port la culcare. Prezenţa i se simte puternic, chiar şi în absenţa lui. În timp ce mă plimb prin casă, asigurându-mă că tot ce a rămas de la el nu este la vedere, ştiu că, pentru mine, acesta este un pas uriaş în procesul de detaşare.

Sunt în bucătărie, lipesc cu scotch ultimele cutii, când aud zăngănit de chei, urmat de sunet de tocuri pe podeaua de lemn masiv. Încă un sunet de care îmi va fi dor, sunt sigură, odată ce voi părăsi acest loc.

— Estelle? strigă cu voce delicată şi melodioasă.

— În bucătărie.

Îmi şterg mâinile de blugi şi mă îndrept către ea.

— Hei, ai făcut multă treabă azi-noapte, spune, zâmbind trist, cu ochii strălucindu-i, în timp ce se uită de jur împrejur la locul aproape gol. Are acelaşi păr creţ şi vâlvoi şi ochi expresivi de culoarea caramelului pe care îi avea şi fiul ei. Întâlnirea cu ea face ca sufletul să mă doară din nou.

Ridic din umeri şi îmi muşc interiorul obrazului ca să nu plâng. Orice ca să nu plâng din nou din cauza asta, mai ales că n-am mai făcut-o de mult. Când Felicia mă trage în braţele ei, expir uşor şi încerc să nu mă pierd cu firea de tot. Încerc să fiu puternică pentru ea şi Phillip. Wyatt a fost singurul lor copil şi, pe cât de grea este pierderea lui pentru mine, pot doar să-mi imaginez cât de goi pe dinăuntru trebuie să se simtă ei. De obicei, nu plângem când ne întâlnim, nici măcar când trece pe aici, dar vânzarea acestei locuinţe reprezintă mai mult decât a ne lua rămas-bun de la o casă. Înseamnă să lăsăm în urmă dimineţile de Crăciun şi cinele de Ziua Recunoştinţei. Înseamnă să spunem „Wyatt, te iubim, dar viaţa merge înainte”. Şi chiar merge, ceea ce este unul dintre motivele pentru care mă simt vinovată. Viaţa continuă, dar de ce trebuie să continue fără el?

— O să fie bine, îi spun, ştergându-mi obrajii umezi în timp ce mă îndepărtez din braţele ei.

— O să fie. O să fie. Wyatt nu ar vrea să ne prăbuşim din cauza unei case.

— Nu, cu siguranţă ne-ar considera fraiere pentru că jelim o structură, spun, râzând uşor. Dacă ar fi fost după Wyatt, lumea ar locui în corturi şi s-ar spăla cu apă de ploaie.

— Da, şi ar fi tăiat şi gazul, pentru că oricum nu găteaţi, ci comandaţi mereu de mâncare, adaugă ea.

Dăm din cap şi noi lacrimi ni se formează în timp ce râsul piere şi liniştea se aşterne în jurul nostru.

— Eşti sigură că nu vrei să stai cu Phillip şi cu mine? mă întreabă, în timp ce mergem din cameră în cameră, asigurându-ne că nu am uitat ceva. De mâine, agentul imobiliar o să înceapă să prezinte casa şi trebuie să arate perfect pentru potenţialii cumpărători.

— Nu. Victor s-ar simţi foarte ofensat dacă nu i-aş accepta oferta. Probabil ar aduce vorba despre faptul că nu am vrut să merg la acelaşi colegiu cu el, că nu-mi place aceeaşi echipă de fotbal şi că nu mi-am plătit datoria şi nu i-am spălat rufele pentru un an atunci când eram la liceu. Cred că de-aia e atât de nerăbdător să mă mut cu el, de fapt.

Umerii Feliciei se zguduie de râs.

— Bine, atunci salută-l din partea mea şi invită-l la cină cu noi duminică. Ne-ar plăcea să ne viziteze.

— Sigur, răspund, zâmbetul dispărându-mi când observ sandalele de pe jos.

— Vrei să le iau eu sau vrei să le păstrezi?

— Eu… Fac o pauză pentru a respira, tremurând. Poţi să le iei tu?

Nu cred că pot suporta să mă uit la ele în fiecare zi într-o locuinţă nouă. Deja îi păstrez toate tricourile şi oricum nu-mi vin sandalele lui, sunt cu vreo cinci numere mai mari, dar sunt preferatele lui. Erau. Erau preferatele lui. Asta e ceva la care psihologul m-a pus să lucrez: să vorbesc despre Wyatt la trecut. Uneori nu-mi vine să o zic, dar am făcut progrese. O perioadă am trăit într-o falsă realitate, în care Wyatt era plecat într-o călătorie de afaceri sau ceva de genul ăsta. Îi plăcea foarte mult să călătorească singur şi să lase diferitele culturi să-i influenţeze picturile. După o lună am început să accept că nu se mai întoarce. După trei, la cererea psihologului, am început să-i pun lucrurile în cutii, ca să nu-mi mai reamintească în mod constant.

Înlăturarea lor nu a ajutat prea mult. Casa îmi amintea de el şi nici studioul nostru nu putea fi împachetat. Era ceva cu care trebuia să învăţ să trăiesc… viaţa fără el. După şase luni am putut să intru şi să ies din ambele locuri fără ca inima să mi se strângă în piept de fiecare dată. Iar acum, un an mai târziu, cred că sunt gata să merg mai departe. Dacă moartea subită a lui Wyatt m-a învăţat ceva, a fost faptul că viaţa este scurtă şi trebuie trăită la maximum. Este ceva ce înţeleg, dar totuşi, în unele zile, trebuie să fac eforturi ca să pun asta în aplicare.

— Scumpo, tot ce a lăsat în urmă este al tău, ştii asta, spune Felicia.

Nici nu-mi dau seama că încă plâng până nu simt pe buze gustul sărat al lacrimilor. Încerc să-i mulţumesc, dar vorbele îmi rămân blocate în gât, sub bolovanul care s-a instalat acolo.

După o ultimă privire împrejur, ne îmbrăţişăm şi îi promit că ne vom vedea duminică. În timp ce merg spre maşină, mă uit peste umăr, lăsându-mi inima să se strângă pentru ultima dată, înainte să mă urc în maşină şi să plec. Amintirile… tihna… trecutul… toate devin o imagine îndepărtată în oglinda retrovizoare în timp ce mă îndrept spre casa fratelui meu. Îmi verific în minte o listă de lucruri de făcut, când soneria unui telefon îmi întrerupe gândurile.

— Hei, cum a mers? întreabă Mia în loc de salut.

— A fost OK. Un pic trist, dar nu îngrozitor.

— Îmi pare rău că nu am putut fi acolo. A venit Felicia să ia câte ceva din lucrurile lui? Cum se mai simte?

— Se simte bine. Arată bine.

— Mai ieşim mâine-seară? întreabă Mia încet, parcă tatonând.

— Dacă rămânem într-un singur bar, merg. Nu am chef de mers din bar în bar şi de rutina de studenţi care îţi place ţie.

Mia nu s-a descotorosit de partea ei sălbatică de când am absolvit şi ne-am început vieţile de „oameni maturi”. Oricât mi-ar plăcea să-mi petrec timpul cu ea, nu pot să-mi umplu ficatul cu cantităţi enorme de apă, după ce l-am înecat în alcool cu o noapte înainte, săptămânal, cum face ea.

— OK, nu batem barurile. Oricum am o întâlnire la un brunch sâmbătă dimineaţă şi nu pot să arăt ca dracu’, deci o s-o luăm uşor.

— O întâlnire? întreb, încruntându-mă, în timp ce intru în parcarea fratelui meu.

— Întâlnire pe neve. Îl cheamă Todd. Este custode la muzeul Pelican. Maria pare să creadă că ne-am potrivi perrrfect, spune ea, rostogolind exagerat r-urile ca să o imite pe prietena ei scriitoare din Italia.

— Hm… nu cred că am auzit de vreun Todd, îi spun.

Eu şi Mia ne cunoaştem de când mă ştiu. Mamele noastre au fost cele mai bune prietene din copilărie şi, când au crescut, s-au măritat cu bărbaţi care erau, la rândul lor, cei mai buni prieteni. Spre dezamăgirea mamelor noastre, ne-am dat seama devreme că istoria nu se va repeta în cazul nostru, atunci când Mia se tot combina cu băieţii răi, în timp ce eu preferam tipii tăcuţi.

— La naiba! Speram să-l cunoşti. Nu-i cunoşti tu pe toţi cei din lumea artei? Todd Stern? spune ea, cu o notă de speranţă în voce.

Mă pufneşte râsul, pentru ca nu e departe de adevăr. Wyatt şi cu mine am deschis galeria-studio Paint it Back acum câţiva ani şi, adunând cunoştinţele noastre dintre artişti şi proprietari de galerii cu cele ale Miei din lumea fotografiei, ştiam cam pe toată lumea. Ei bine, e clar că nu chiar pe toată lumea.

— Nu. Rob nu-l cunoaşte?