Cel mai de pret cadou de Nicholas Sparks

1

Dawson Cole începu să aibă vedenii imediat după explozia de pe platformă, în acea zi în care ar fi trebuit să moară.

În cei paisprezece ani de când lucra pe platformele petroliere, crezuse că le văzuse pe toate. În 1997, văzuse cum un elicopter îşi pierde controlul chiar înainte de aterizare. Se prăbuşise pe platformă, provocând o explozie devastatoare, iar el se alesese cu arsuri de gradul doi pe spate în timp ce încercase să salveze pe cineva. Atunci muriseră treisprezece oameni, majoritatea din elicopter. Patru ani mai târziu, după ce o macara de pe platformă se prăbuşise, o bucată de metal de mărimea unei mingi de baschet aproape că îi retezase capul. În 2004, se numărase printre puţinii muncitori care mai rămăseseră pe platforma petrolieră când izbise uraganul Ivan. Vântul suflase cu o sută şaizeci de kilometri la oră, iar valurile fuseseră atât de înalte, încât se gândise că ar fi fost mai bine să aibă o paraşută pentru cazul în care platforma petrolieră s-ar fi prăbuşit. Însă mai existau şi alte pericole. Oamenii alunecau, piesele se desprindeau, iar tăieturile şi vânătăile erau un lucru obişnuit pentru muncitorii din echipă. Dawson văzuse atâtea oase rupte, încât pierduse numărătoarea, două epidemii de intoxicaţie alimentară care îmbolnăviseră întreaga echipă, iar în urmă cu doi ani, în 2007, văzuse cum un vas de aprovizionare începuse să se scufunde imediat ce se desprinsese de platformă. Fusese însă salvat în ultimul minut de o ambarcaţiune a gărzii de coastă care se afla în apropiere.

Însă explozia fusese cu totul altceva. Deoarece nu existaseră scurgeri – în acel moment, mecanismele de siguranţă şi cele pentru protecţia de rezervă împiedicaseră o deversare importantă – abia dacă se menţionase ceva la ştiri despre incident, iar în câteva zile totul fusese dat uitării. Însă celor care se aflaseră acolo, inclusiv lui, întâmplarea le cauza coşmaruri. Până în momentul catastrofei, fusese o dimineaţă obişnuită. Supraveghea una dintre staţiile de pompare când unul dintre rezervoarele de stocare a petrolului explodă brusc. Înainte să apuce să-şi dea seama ce se întâmplase, impactul exploziei îl aruncase în aer, iar el se izbise violent de un rezervor din apropiere. Apoi, totul fusese cuprins de flăcări. Întreaga platformă, acoperită cu un strat de grăsime şi petrol, devenise repede un iad care cuprinsese întreaga instalaţie. Alte două explozii mari zguduiseră platforma petrolieră. Dawson îşi aminti cum trăsese câteva trupuri din calea flăcărilor, însă o a patra explozie, mai puternică decât celelalte, îl aruncase în aer pentru a doua oară. Îşi aducea vag aminte că zburase în apă, o căzătură care ar fi trebuit să-l ucidă. Următorul lucru pe care şi-l amintea era acela că plutea în Golful Mexicului, la o sută treizeci de kilometri sud de Golful Vermilion, în largul coastelor statului Louisiana.

Ca aproape toţi ceilalţi, nici el nu apucase să îmbrace costumul de supravieţuire sau să apuce vreun echipament de salvare. În depărtare, printre valuri, zărise un bărbat brunet fluturându-şi mâna ca şi când i-ar fi făcut semn să înoate către el. Dawson începuse să înoate într-acolo, luptându-se cu valurile, epuizat şi ameţit. Hainele şi cizmele îl trăgeau în jos, iar când simţi că nu mai are forţă în mâini şi în picioare, ştiu că avea să moară. I se părea că se apropia, cu toate că nu îşi putea da seama exact din cauza apei agitate. În acel moment zărise un colac de salvare plutind printre nişte rămăşiţe. Cu o ultimă sforţare, se prinsese de colac. Aflase mai târziu că stătuse în apă aproape patru ore, fiind purtat de curenţi la o depărtare de aproape un kilometru şi jumătate de platforma petrolieră şi că fusese găsit de un vas de aprovizionare, care se îndrepta spre locul incidentului. Fusese scos din apă şi dus sub punte, alături de alţi supravieţuitori. Dawson tremura din cauza hipotermiei şi era ameţit. Cu toate că avea privirea înceţoşată – mai târziu a fost diagnosticat cu comoţie moderată – conştientiză că fusese extrem de norocos. Văzuse bărbaţi cu arsuri grave pe braţe şi pe umeri; unora le curgea sânge din ureche, altora li se oblojeau fracturile. Îi ştia pe majoritatea după nume. Nu erau practic prea multe locuri unde puteau merge cei care se aflau pe o platformă petrolieră, care era, practic, un sătuc un mijlocul oceanului, şi toată lumea ajungea, mai devreme sau mai târziu, la bufet, în sala de jocuri sau de sport. Cu toate astea, un bărbat i se păruse oarecum mai cunoscut, iar acesta se holba la el din partea cealaltă a încăperii aglomerate. Bărbatul brunet, care părea să aibă în jur de patruzeci de ani, purta un hanorac albastru pe care i-l împrumutase cineva de pe vas, probabil. Dawson avu impresia că era o apariţie neobişnuită, pentru că semăna mai mult cu un ofiţer decât cu un sondor. Bărbatul făcu semn cu mâna, amintindu-i brusc de imaginea acelei siluete pe care o zărise mai devreme în apă – era el – şi, dintr-odată, Dawson simţi cum i se ridică părul pe ceafă. Înainte să-şi dea seama de cauza neliniştii lui, cineva îi aşeză o pătură pe umeri, apoi fu condus în locul unde un medic specialist aştepta să-l consulte.

Când se întoarse la locul lui, bărbatul dispăruse.

În următoarea oră fură aduşi la bord mai mulţi supravieţuitori şi, simţind că se mai încălzeşte, Dawson începu să se gândească la restul echipei. Mulţi dintre cei cu care lucrase ani la rând nu mai fuseseră găsiţi. Mai târziu avea să afle că muriseră douăzeci şi patru de oameni. Majoritatea trupurilor neînsufleţite, dar nu toate, fuseseră găsite în cele din urmă. Cât timp fusese internat în spital, Dawson se gândise mereu la faptul că unele familii nu apucaseră să îşi ia rămas-bun.

De la explozie, avusese probleme cu somnul şi asta nu din cauza coşmarurilor, ci din cauză că nu reuşea să scape de senzaţia agasantă că era urmărit. Se simţea… bântuit, oricât de ridicol ar fi sunat. Zi şi noapte parcă zărea în răstimpuri câte o mişcare cu colţul ochiului, dar când îşi întorcea capul nu vedea pe nimeni sau nimic care ar fi putut explica acea impresie. Se întreba dacă nu începuse să-şi piardă minţile. Doctorul era de părere că suferea de tulburare de stres posttraumatic din cauza accidentului şi asta pentru că probabil creierul lui se afla în proces de vindecare în urma comoţiei. Cu toate că părea o explicaţie logică, Dawson nu era prea convins, însă dădu afirmativ din cap. Doctorul îi prescrise somnifere, însă Dawson nu îşi bătu nicio clipă capul să le ia.