Sarutul lui Liszt de Susanne Dunlap
Prolog
Iulie 1830
Anne și mama ei își petrecuseră acea frumoasă după-amiază de iulie în sala de bal, încăpere destinata muzicii și râsului, cântând la pian și din voce. Interpretaseră Mozart, Schubert și Clementi[1], iar marchiza chiar dansase o mazurcă, în timp ce Anne studia o nouă partitură de-a domnului Chopin.
— Cânți mai frumos ca niciodată, spuse marchiza.
Lauda o învălui pe Anne asemenea căldurii unei după-amiezi de vară. Își privi mâinile subțiri, dar puternice mânată de dorința de a cânta până i-ar fi căzut degetele.
— Nu voi fi niciodată o pianistă la fel de desăvârșită ca tine.
— Prostii, spuse marchiza ridicându-se de pe sofaua acoperită cu mătase și așezându-se la pian pe un scaun aurit lângă Anne. Mă vei depăși cu mult, ai asta în sânge. Poate că nu peste mult timp tatăl tău îmi va permite să… începu ea, dar vocea i se pierdu încet.
Anne luă mâinile mamei sale într-ale ei și termină în gând propoziția cu acele cuvinte pe care le auzise de atâtea ori înainte: „Poate că tatăl tău îmi va permite să te duc la un concert, la o piesă de teatru, la un salon, la operă… în loc să te duc la biserică, la cizmar sau la croitor.” Era educată acasă, fie de mama ei, fie de profesori aleși cu grijă, și nu avea voie să se împrietenească cu alte fete de vârsta ei. Cu toate acestea lumea creată de marchiză pentru ea era o închisoare confortabilă, plină de muzică și poezie, iar aflată sub copleșitoarea dragoste a mamei, Anne nu prea se gândea la cât de îngrădit îi era traiul.
Marchiza începu un acompaniament, iar Anne i se alătură cântând cealaltă parte a duetului pe care o învățase încă de pe când avea mâinile prea mici pentru a putea cuprinde o cvintă. Împărtășeau acest secret, cum că o simplă melodie putea însemna mai mult decât și-ar putea da cineva seama.
— Chiar trebuie să ne oprim? întrebă Anne după ce duetul luă sfârșit.
— Tatăl tău se va întoarce în curând, spuse marchiza dându-i cu gingășie o buclă pe după ureche.
Ca și cum ar fi vrut să-i dea dreptate, scârțâitul unor roți de trăsură pe pietrișul din curte le atrase atenția spre ușa sălii de bal. Julien, lacheul, se ridicase deja de pe taburetul lui de pe hol și deschisese ușa de la intrare a vechiului conac, când Anne își auzi tatăl apropiindu-se pas cu pas, urcând cele trei trepte de la intrare una câte una, ca să se poată sprijini în baston. După ce ajunsese în hol, trânti ușa de la intrare cu atâta putere, închizând-o, încât făcu să vibreze podeaua sălii de bal.
— Bună ziua, domnule marchiz, spuse Julien.
Marchizul nu răspunse și continuă să se îndrepte bocănind spre sala de bal. De când îl știa Anne folosea un baston ca să îl ajute la mers. I se spusese că își rănise piciorul în timpul evadării sale în vremea regimului Terorii.
— Trebuie să-ți vorbesc, Sandrine, spuse marchizul deschizând cu zgomot ușa sălii de bal.
— Du-te și îmbracă-te pentru cină.
Anne ascultă porunca șoptită a marchizei, fără tragere de inimă, făcându-i o reverență marchizului în timp ce trecea pe lângă el. Acesta însă intră în cameră fără să o privească și închise ușa imediat după ea. În clipa următoare Anne îl auzi ridicând vocea și plimbându-se agitat de colo-colo, lovind parchetul cu bastonul. Făcea asta doar când era nervos.
În loc să o ia în sus pe scări spre dormitorul ei și să se schimbe într-o rochie de seară, Anne se uită în jur, asigurându-se că nu o spiona nimeni, și își lipi urechea de ușă. Aflase o grămadă de lucruri făcând asta, lucruri pe care părinții ei voiau să i le ascundă, iar conștiința acestui fapt o făcea să se întrebe oare ce se întâmpla în restul timpului și ce provoca suspinele înăbușite ale mamei ei și dispoziția morocănoasă a tatălui.
— Dar, dragă, cu siguranță că nu te vor lăsa pe dinafară, nu? spuse marchiza și Anne putu distinge un tremur nervos în vocea ei.
— S-a terminat, am tăiat orice legătură cu casa de Orléans chiar dinainte să te naști tu.
— Nu poți apela la Talleyrand[2]?
— Ha! spuse marchizul izbucnind într-un râs sardonic atât de puternic încât făcu ușa să vibreze. M-a lăsat baltă deja. A fost primul care chiar a făcut-o. Omul ăla se duce unde e mai bine pentru el, indiferent că datorează cuiva vreo favoare sau nu.
Apoi tatăl ei se apropie de ușă și Anne o zbughi pe scări spre camera ei. Se întrebă dacă mama ei avea să îi spună mai târziu ce se întâmplase, pentru că știa că marchizul cu siguranță nu o va face.
În seara aceea luară cina în tăcere, ceea ce era un lucru cam ciudat. Marchiza încercă să zâmbească și să înceapă o conversație cu soțul ei, dar acesta preferă să își bea încruntat vinul fără a scoate o vorbă.
Anne descoperi ce se întâmplase doar când Thérèse, camerista mamei ei, o ajută să se pregătească de culcare.
— Regele și familia lui au fugit. Oamenii săraci se baricadează pe străzi și cer să se facă revoluție.
— De ce? întrebă Anne.
— Spun că regele Carol s-a îmbogățit prea mult ținând o curte foarte costisitoare, că ne-a luat drepturile pentru care am luptat, dobândite deja printr-o revoluție.
Marchizul făcea parte din curtea regelui, fiind păstrătorul sigiliului. Anne nu știa exact ce făcea el în aceasta calitate, dar, în mod evident, de-acum încolo nu avea să o mai facă. Or asta însemna că avea să petreacă mai mult timp acasă.
— Săraca mama, murmură Anne în timp ce Thérèse îi pieptăna părul.
[1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană.
[2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.
[1] Muzio Clementi (24.01.1752-10.03.1832) - pianist, dirijor, compozitor, muzicolog, de origine italiană.
[2] Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord (n. 2 februarie 1754, Paris - d. 17 mai 1838,Paris), bine-cunoscut ca Talleyrand, a fost un politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun. În timpul Revoluției franceze a abandonat viața clericală și a trecut la o viață laică. A ocupat diferite înalte funcții de consilier, ambasador, ministru de externe, președinte al Consiliului de miniștri.
