AnnaE
#0

Cainele de teracota de Andrea Camilleri

ANDREA CALOGERO CAMILLERI (n. 1925) este unul dintre cei mai populari scriitori italieni contemporani. Poet promiţător în tinereţe, apoi regizor de teatru, scenarist şi producător de radio şi televiziune, Camilleri a început să scrie romane târziu, după vârsta de patruzeci de ani. Astăzi, „Bătrânul”, cum îl numesc cu tandreţe contemporanii, este considerat un nume de referinţă al genului poliţist, contribuind la glisarea lui spre ficţiunea literară. Primul său roman, Il corso delle cose, a fost publicat abia în 1978 (deşi fusese scris cu zece ani mai devreme), însă consacrarea literară a cunoscut-o după alţi cincisprezece ani, odată cu romanul La stagione della caccia (Sezonul de vânătoare). În 1994, a apărut Forma apei, primul roman din seria Comisarul Montalbano, personaj care în scurt timp avea să se transforme într-un adevărat cult. Dintre titlurile seriei – care cuprinde peste 20 de volume până în prezent – menţionăm: Câinele de teracotă (1996 – Editura Nemira, 2010, 2014), Hoţul de merinde (1996 – Editura Nemira, 2009, 2014), Sunetul viorii (1997 – Editura Nemira, 2009, 2014), Excursie la Tindari (2000 – Editura Nemira, 2010, 2014), Un mese con Montalbano (1998), L’odore della notte (2001), La pazienza del ragno (2004), La luna di carta (2005). Comisarul Montalbano a devenit atât de popular (la aceasta contribuind şi un serial de televiziune de mare succes), încât Andrea Camilleri a ajuns în situaţia de a nu mai putea renunţa la el (asemenea lui Arthur Conan Doyle cu personajul său Sherlock Holmes). „Cititorii îmi scriu şi-mi spun că personajul le aparţine şi deci nu pot să fac ce vreau eu cu el. Cât despre a-l omorî, nici nu poate fi vorba. Am cerut sfaturi de la doi autori de romane poliţiste, Montalban şi Jean-Claude Izzo, dar se pare că e foarte primejdios să programezi dispariţia unui astfel de personaj: cei doi au decedat între timp.” Prin urmare, Camilleri ar fi luat hotărârea ca ultima aventură a lui Montalbano s-o încredinţeze editorului său, cu indicaţia de a fi închisă într-un seif şi publicată abia după moartea autorului.

 

 

Cainele de teracota de Andrea Camilleri

1

După cum se prezentaseră zorii la raport, ziua se anunţa smèusa, adicătelea acu’ soare cu dinţi, acu’ stizzichii de ploaie ca gheaţa, condimentate cu rafale înfoiate de vânt. Una dintre acele iurnate în care ăi de-i făcu mumă-sa cu toane după cum îi vremea afară simt prefacerea nu numa’-n oase, da’ şi-n cirriveddro, arătându-se şovăitori şi-n gânduri, şi-n mişcări – oarecum cum se-ntâmplă cu flamurile ori cocoşii de tablă de pe acoperişuri, care se-nvârt ori la stânga, ori la dreapta, după cum adie vântul.

Comisarul Montalbano aparţinea dintotdeauna acestei categorii de nefericiţi ai sorţii, moştenind-o pe mumă-sa – care fusese învrâstată rău, închizându-se adesea-n odaie, la întuneric, de tare ce-o durea capul (restul din casă mergeau atunci pe vârfuri şi vai de ăl de-ndrăznea să facă tărăboi). În schimb, fie viforniţă, fie timp frumos, tătâne-su tot sănătos umbla (şi la fel de îngândurat – ploaie, soare, ce-o fi fost).

Nici de data aceasta, comisarul nu-şi dezminţi propriile metehne: la început, făcu întocmai cum i se ceruse, oprind maşina la kilometrul zece pe şoseaua Vigàta-Fela, însă peste o secundă se răzgândi, dădu să repornească motorul şi să facă stânga-mprejur spre casă, lăsând baltă întreaga operaţiune. În cele din urmă, izbuti să se stăpânească, parcă într-un loc mai puţin vizibil şi scotoci în torpedou după pistol, pe care de obicei se ferea să-l poarte. Nu reuşi însă să-şi ducă gestul la bun sfârşit: rămase încremenit, cu privirea aţintită asupra armei.

„Măiculiţă sfântă, apăi chiar adevărat îi, zău aşa!”, îşi zise.

Cu o seară în urmă, înainte ca telefonul primit de la Gegè Gullotta să declanşeze tot acel mutupèrio, tot balamucu’ în care acu’ era intrat pân’ la gât (Gegè era un mic traficant de droguri uşoare care ţinea şi un bordel în aer liber, mai cunoscut sub numele de mànnara – „la stână”), comisarul îşi trecea vremea citind un roman poliţist al unui autor catalan, care nu numa’ că-i punea glagoria la treabă, da’ avea şi acelaşi nume de familie ca el (spaniolizat, într-adevăr) – adicătelea Montalbán. O frază îi atrăsese în mod special atenţia: „Cu înfăţişarea sa de şopârlă de gheaţă, pistolul părea să doarmă.” Îşi retrase mâna, oarecum îngreţoşat, şi închise torpedoul, lăsând şopârla rece dinăuntru să-şi continue somnul. La urma urmelor, ar fi putut lua cu el nu unu’, ci zece pistoale, însă ar fi fost un gest inutil: dacă toată tărăşenia în care intrase avea să se dovedească o cursă, o ambuscadă, ăi din casă l-ar fi ciuruit în doi timpi şi trei mişcări cu kalaşnikovurile lor: Pe urmă, ura şi la gară! Trăgea totuşi nădejde că, în amintirea celor câtorva de şcoala primară petrecuţi în aceeaşi bancă şi a prieteniei lor ce dăinuia şi-n ziua de azi, Gegè nu se hotărâse brusc să-l vândă ca pe un porc de tăiere – ca să-şi salveze curu’ sau din cine ştie ce alt motiv –, turnându-i o gogoaşă oarecare numa’ ca să-l vadă picat în laţ. De fapt, nu chiar o gogoaşă: dacă se dovedea adevărată, întâmplarea avea să se lase cu tam-tam, cu urmări serioase.

Trase adânc aer în piept şi începu să înainteze lent, cu pas pândalnic de copoi, pe poteca pietruită ce se afunda de-a lungul rândurilor întinse de viţă-de-vie. Struguri de masă, cu bobul rotund şi tare, din soiul căruia-i zicea – numai Dumnezeu ştia de ce! – „Italia”. Era singurul soi care prindea rădăcini pe solurile din zonă: cât despre butaşii de struguri de vin, proprietarii terenurilor învăţaseră să-şi economisească şi paralele, şi munca.

Căscioara pe două caturi – o odaie jos şi o a doua la etaj – se iţea drept pe creasta dealului, ascunsă pe jumătate de patru măslini sarazini uriaşi, care o înconjurau din cele patru colţuri. Era întocmai cum îi fusese descrisă de Gegè. Uşa ferecată şi obloanele trase de la ferestre aveau culoarea mâncată de timp; pe tăpşanul din faţa intrării trona o tufă uriaşă de caper, înconjurată de altele, mai mici, de castravete-sălbatic, cu fructe dintre acelea care, abia atinse cu vârful unui băţ, plesnesc zgomotos, împroşcând cu seminţe de jur împrejur; un fotoliu de paie desfundat zăcea într-un colţ cu picioarele-n sus; un cazan străvechi de zinc pentru colectarea apei de ploaie pierdea vremea inutil pe acolo, spart şi mâncat de rugină. În rest, totul fusese năpădit de iarbă. Locul dădea impresia că era nelocuit de ani buni, însă la mijloc era o simplă aparenţă înşelătoare: Montalbano avea suficientă experienţă ca să nu se lase păcălit; expert cum era, nutrea convingerea fermă că cineva din casă îl privea cu atenţie, cântărindu-i intenţiile după gesturile pe care le făcea. Se opri la trei metri de uşă, se dezbrăcă de veston şi îl agăţă într-unul din măslini, în aşa fel încât dinăuntru să se vadă limpede că nu purta armă. Apoi îşi făcu simţită prezenţa strigând – fără să ridice prea tare vocea, ca şi cum ar fi chemat un prieten să se arate la geam – către cei dinăuntru:

— Ohè! Voi, din casă!

Niciun răspuns, niciun zgomot, cât de mic. Trase din buzunarul pantalonilor bricheta şi pachetul de ţigări şi-şi aprinse una făcându-şi palmele căuş şi rotindu-se pe jumătate – ca şi cum s-ar fi ferit de vânt. În realitate, gestul era menit să-i ofere posibilitatea celui din casă să vadă că n-avea ascunsă nici la spate vreo armă, la fel cum mai devreme îi oferise vederii pieptul. Trase două fumuri, apoi se îndreptă cu paşi hotărâţi spre uşă şi bătu cu pumnul atât de tare, încât îşi răni monturile în scorojelile întărite, de vopsea veche.

— Îi cineva acasă au ba? întrebă el din nou.

La orice s-ar fi aşteptat, mai puţin la vocea ironică şi calmă care-l surprinse mişeleşte din spate.

— Îi, îi. Iacătă-mă-s.

— Pronto? Pronto? Montalbano? Eu mi-s, Gegè sunt.

— Am înţeles, am înţeles, calmează-te, ho! Ia zi-i, ce mai faci tu, ochişori de miere şi zàgara[1]?

— Apăi, bine fac.

— Ce făcuşi în ultima vreme, tot cu guriţa, tot cu guriţa? Te perfecţionaşi în dat clanţe sau tot sugaci începător eşti?

— Salvù, nu-ncepe iar să mă iei în tărbacă, cum ţi-e felu’. Dacă tot te ţii de fitile dintr-astea, ar trebui să ştii că de dat, nu dau clanţe. Am personal angajat care se ocupă de aşa ceva.

— Bine, da’ tu le eşti maestru, nu-i aşa? Nu le înveţi tu pe tearfele tale multicolore cum să-şi modeleze buzele pe mătărângă, cum să pompeze cu forţă ca să fie mulţumit clientu’?

— Vorbeşti ca să te afli în treabă, Salvù, zău aşa! Dacă-i pe dat lecţii, apăi m-ar învăţa ele pe mine, nu invers. La zece ani, se deprind cu treaba, iar la cinşpe’ce îs deja maestre emerite. Uite, am acu’ o albaneză de vreo paişpe’ce anişori care…

— Acu’ ce-i faci? Te puseşi pe lăudat marfa?

— Ascultă, n-am vreme de stat la taclale cu tine. Te sunai pen’ că tre’ să-ţi predau personal ceva, un pachet.

— La ora asta? Nu putem lăsa pe mâine-dimineaţă?

— Mâine nu-s în oraş.

— De ştiut, ştii ce-i în pachet?

 

[1] Zàgara (dial. sic.), „floare de portocal” (n.tr.).

Attachments