Excursie la Tindari de Andrea Camilleri

1

De treaz, era treaz, nu-ncăpea vorbă: putea înţelege asta din faptul că mintea îi funcţiona după parametrii logicii, şi nu urmând labirinturile absurde ale viselor, după faptul că auzea susurul ritmic al valurilor ce se spărgeau de ţărm şi după adierea răcoroasă a zorilor care pătrundea prin fereastra larg deschisă. Şi totuşi, se înverşuna să-şi ţină pleoapele strânse, ştiind că acreala ce-l măcina pe dinăuntru avea să irumpă afară imediat ce ar fi deschis ochii, provocându-l să rostească tot felul de mizerii pentru care s-ar fi căit mai târziu.

Îi ajunse la urechi refrenul fredonat de un trecător ce merge fluierând pe plajă. La o oră ca aceea – îşi spuse –, nu putea fi decât vreunu’ de se ducea cu treabă la Vigàta, făcând naveta pe jos. Motivul fredonat îi era cunoscut, însă nu reuşea să-şi amintească nici titlul, nici cuvintele melodiei. De altfel, ce importanţă ar fi avut? Ca să nu mai pomenească de faptul că nu fusese niciodată în stare să fluiere: nici mort, nici dacă şi-ar fi vârât deştu’-n cur. „Îşi vârî un deget în cur / şi trase un fluierat ascuţit / semnal convenit / de sergenţii de stradă…” Era un cântecel stupid pe care i-l fredona pe vremuri un coleg milanez de la şcoala de poliţie şi care îi rămăsese, inexplicabil, întipărit în memorie. Din cauza acestei neputinţe ale sale de a fluiera, în şcoala primară fusese victima predilectă a colegilor de clasă, maeştri în arta fluierăturilor: ciobăneşte, alla marinara, alia montanara – pe toate le ştiau, cu variaţiuni dintre cele mai fanteziste. Aha, colegii! Iată, aşadar, ce-l rosese atât de tare încât se foise toată noaptea de pe o parte pe alta! Amintirile despre colegi şi articolul citit în ziar de cu seară, care anunţa că domnul Carlo Militello – bărbat tânăr, de nici cincizeci de ani – fusese numit preşedintele celei de-a doua bănci ca importanţă din insulă. Jurnalul formula cele mai sincere urări de succes noului preşedinte, publicându-i totodată şi fotografia: ochelari – cu ramă de aur, în mod sigur –, costum de firmă, cămaşă impecabilă, cravată fină. Un om care reuşise în viaţă, un om al ordinii, apărător al marilor Valori (atât cele de la Bursă, cât şi cele ale Familiei, Patriei şi Libertăţii). Da, Montalbano şi-l amintea bine pe acest stimabil coleg – coleg nu din şcoala primară, ci din primăvara lui ’68!

„Îi vom spânzura pe duşmanii poporului cu propriile lor cravate!”

„Băncile sunt bune doar ca să fie jefuite!”

Carlo Militello, supranumit Carlo Ciocanul^[1] – în primul rând pentru atitudinea sa suverană, de lider suprem, iar în al doilea rând pentru că, asupra adversarilor, vorbele sale cădeau ca nişte lovituri de ciocan, iar scatoalcele ca nişte lovituri de baros. Cel mai intransigent, cel mai inflexibil, atât de radical încât însuşi Ho Şi Min – atât de mult invocat pe atunci de demonstranţi – părea un social-democrat reformist. Îi obliga pe toţi să nu fumeze ţigări, ca să nu contribuie la îmbogăţirea Monopolului Statului; în schimb, joint-uri şi iarbă la discreţie, de voie. Susţinea că tovarăşul Stalin acţionase bine o singură dată în viaţă: atunci când devalizase băncile ca să finanţeze partidul. „Stat” era un cuvânt care le înfierbânta tuturor capetele, îi înfuria mai rău ca pe taurii zădărâţi cu basmale roşii. Din perioada acelor ani, Montalbano îşi amintea mai ales o poezie a lui Pasolini care lua apărarea poliţiştilor trimişi să le ţină piept studenţilor în Valle Giulia, la Roma. Toţi tovarăşii săi scuipaseră scârbiţi peste acele versuri, în vreme ce el încercase să le găsească o justificare: „Totuşi, e o poezie frumoasă” – spusese. De nu l-ar fi ţinut ceilalţi, Carlo Ciocanul i-ar fi fărâmat obrazul cu una dintre scatoalcele lui nimicitoare. Chiar aşa, de ce oare-i plăcuse poezia aceea? Nu cumva întrezărise în ea viitorul lui destin de zbir? Una peste alta, de-a lungul anilor îşi văzuse foştii tovarăşi, legendarii rebeli din primăvara lui ’68, începând să „raţioneze”. Şi tot raţionând ei aşa, furiile lor abstracte de atunci se fleşcăiseră, transformându-se treptat într-o cât se putea de concretă adaptare la normele civice. Iar acum, cu excepţia a doi-trei care suportau de decenii, cu demnitate, procese sau chiar închisoarea pentru delicte niciodată comise ori comandate, cu excepţia altor câtorva ucişi în mod misterios, toţi cei rămaşi se ajunseseră, sărind pârleazul de la stânga la dreapta, apoi din nou la stânga, şi din nou la dreapta, în aşa fel încât, iată, acum unii conduceau ziare, alţii televiziuni, câte unul devenise director la stat, nefiind deloc puţini cei ce prinseseră un loc de deputat sau senator. Prin urmare – concluzionă Montalbano –, văzând ’mnealor că nu izbutiseră să schimbe societatea, sfârşiseră prin a se schimba ei înşişi. Ori poate că – de ce nu? – nici măcar nu fusese nevoie să se schimbe prea mult, dat fiind că, în ’68, mulţi dintre ei jucaseră teatru, asumându-şi rolul de revoluţionari doar ca o mască ori ca un costum de scenă. Oricum, un lucru era sigur: numirea lui Carlo ex-Ciocanul la conducerea băncii îi picase greu. Mai ales pentru că-i stârnise un alt gând, cel mai sâcâitor dintre toate.

„Nu cumva eşti tu însuţi plămădit din acelaşi aluat ca ăi de-i critici? Nu cumva eşti slujitorul acelui stat pe care-l combăteai feroce când aveai optsprezece ani? Ori poate că, în realitate, te macină invidia, dat fiind că trăieşti de azi pe mâine din salariu, în vreme ce ăilalţi stau cu curu’ pe miliarde?”

O pală de vânt izbi zgomotos persiana de tocul ferestrei. Nu, n-ar fi închis fereastra nici dacă i-ar fi poruncit Tatăl Ceresc însuşi; putea Fazio – care-l scotea din sărite cu cobelile lui – să zică ce-o zice!

— Dom’le, să-mi fie cu iertăciune – îl lua Fazio în primire uneori –, da’ ’mneavoastră o căutaţi cu lumânarea, zău dacă nu! Nu numa’ că v-aţi cumpăratără casă fără etaj şi-ntr-un loc izolat, da’ mai lăsaţi şi fereastra deschisă noaptea! Acu’, dacă se găseşte unu’ care să vrea să vă facă rău – ş-apăi se găseşte, nu duceţi grijă –, poa’ să intre peste ’mneavoastră-n casă când i se năzare!

Pe ailaltă cobe o chema Livia.

— Ei nu, Salvo, fereastra deschisă noaptea, nu!

— Bine, dar şi tu dormi acasă la tine, la Bocadasse, cu fereastra deschisă!

— Aşa, şi? Unu la mână, locuiesc la etajul trei şi, doi la mână, la Bocadasse nu colcăie de hoţi, ca aici.

Şi uite-aşa, când Livia îl sunase într-o seară, plângându-i-se cu voce deznădăjduită că hoţii din Boccadasse îi prădaseră casa pe când ea era plecată în oraş, comisarul le mulţumise în gând tâlharilor genovezi; apoi, izbutise totuşi să se arate afectat de întâmplare, însă nu ştia nici acum dacă fusese suficient de convingător.

Telefonul începu să sune.

Prima reacţie a fost să-şi strângă şi mai tare pleoapele, dar în zadar: la urma urmelor, văzul nu-i totuna cu auzul. Regretând că nu se putea învăţa să doarmă cu dopuri în urechi, îşi vârî capul sub pernă. Nimic: deşi scăzut şi îndepărtat, ţârâitul persista. Se ridică din pat înjurând printre dinţi, se repezi în sufragerie şi ridică receptorul.

— Montalbano sunt. Ar trebui să zic: „cine-i acolo, băga-mi-aş”, da’ uite că nu zic, na. Pen’ că pur şi simplu nu-s pregătit să-mi bag nimic nicăieri.

De la celălalt capăt al firului îl întâmpină o linişte profundă. Apoi, sunetul receptorului lăsat în furcă. Na – îşi zise –, acu’ ce-i mai rămânea de făcut, dacă tot se arătase ciufut de dimineaţă? Să se culce la loc şi să se gândească mai departe la noul preşedinte de la Interbanco, cel care, pe vremea când i se spunea tovarăşul Ciocan, defecase în public pe o tavă plină cu bancnote de zece mii de lire? Ori, poate, să-şi tragă slipul pe el şi să se încumete la o straşnică partidă de înot în apa rece ca gheaţa a mării? Optă pentru cea de-a doua soluţie: era gata fiert, aşa că o baie în mare avea, probabil, să-i mai domolească furia. Plonjă în apă, însă în clipa următoare avu sentimentul că paralizase brusc. Oare când avea să priceapă că, la cei aproape cincizeci de ani ai lui, nu mai avea sânge-n instalaţie ca să se ţină de asemenea acte de vitejie? Vremurile acelea trecuseră de mult. Se întoarse agale spre casă şi, când mai avea cel mult zece metri până la destinaţie, auzi din nou telefonul sunând. N-avea de ales, unica soluţie era să ia lucrurile aşa cum erau. Iar pentru început, cel mai bine era să răspundă la blestematul acela de telefon.

Era Fazio.

— Lămureşte-mi o treabă. Tot tu ai sunat şi acu’ un sfert de oră?

— Nu, să trăiţi, dom’le. Catarella fuse. Şi-mi spuse aşa, că ’mneavoastră i-aţi zisără că nu eraţi pregătit. Atunci, mă gândii să las să mai treacă timpu’ o ţâră şi vă sunai eu. Ia spuneţi, acu’ vă simţiţi pregătit, dom’le?

— Fazio, azi ţi-ai propus s-o faci pe deşteptu’ cu noaptea-n cap? Ia zi, unde eşti? La secţie?

— Nu, să trăiţi, dom’le. L-or omorâtără pe unu’. Zum!

— Zum? Adicătelea ce vrei să zici?

— Că l-or împuşcatără.

— A, nu, Fazio. Un foc de pistol face „bang”, unul de lupara^[2]