Hotul de merinde de Andrea Camilleri

1

Se trezi rău, ţâfnos: somnu-i fusese tot o foială, din cauza celui un kil jumate de sardine a beccafico înfulecate de cu seara. Era lac de sudoare, iar cearşafurile leoarcă i se înfăşuraseră strâns pe trup: avu sentimentul că se transformase într-o mumie. Se ridică din pat, se duse în bucătărie, smuci uşa frigiderului şi dădu pe gât o jumătate de sticlă de apă rece. În timp ce bea, aruncă o căutătură afară, prin fereastra larg deschisă. Pâlpâirea vioaie a zorilor promitea o zi bună, o mare ca oglinda şi un cer limpede, fără nori. Cum starea vremii îi influenţa întotdeauna starea de spirit de peste zi, Montalbano se simţi asigurat în privinţa propriei umori din orele ce aveau să vină. Era încă devreme: se vârî la loc în pat şi se pregăti pentru alte două ore de somn, trăgându-şi cearşaful peste cap. Aşa cum făcea mereu înainte de a adormi, chemă în minte imaginea Liviei dormind în patul ei de la Boccadasse, Genova: era o prezenţă care îi dădea siguranţă în fiecare călătorie – fie ea lungă sau nu – spre the country sleep, cum zicea o poezie de Dylan Thomas care îi plăcuse tare mult.

Călătoria abia începuse când, brusc, fu întreruptă de soneria telefonului. Sunetul strident îl simţi drept în moalele capului, ca o virrìna, o bormaşină care îi intra pe o ureche pentru a-i ieşi pe cealaltă, sfredelindu-i creierul.

— Alo!

— Cine-i acolo?

— Zi-mi întâi cine eşti!

— Catarella-s!

— Ce-i?

— Iertăciune vă cer, dom’le, da’ nu vă recunoscui vocea că sunteţi ’mneavoastră. Posibil că dormeaţi?

— Posibil că da, la cinci dimineaţa! Vrei să-mi zici odată ce-i, fără ca ulterior să mă mai freci la icre?

— Avem un mort omorât la Mazàra del Vallo.

— Şi ce mă fute grija pe mine? Eu sunt la Vigàta.

— Staţi să vedeţi, dom’le, că mortu’…

Trânti receptorul şi scoase telefonul din priză. Înainte să închidă ochii, îşi spuse că nu era exclus să fi fost căutat de prietenul său Valente, vicechestorul din Mazàra. Avea să-l sune mai târziu, de la birou.

Obloanele se izbiră violent de perete. Montalbano ţâşni drept în sus, cu ochii cât cepele de spaimă: în toropeala somnului care încă îi stăpânea simţurile, era convins că auzise un foc de armă. Afară, vremea se schimbase pe nepusă masă şi un vânt rece şi umed răscolea de zor marea, stârnind valuri cu spumă gălbuie, iar pe cer forfoteau nori aducători de ploaie.

Sări din pat blestemând printre dinţi, se duse în baie, dădu drumul la duş şi se săpuni din cap până-n picioare. Deodată, apa se opri. La Vigàta – prin urmare, şi la Marinella, acolo unde locuia – apa curgea, în medie, o dată la trei zile. În medie, pentru că nu era exclus să curgă două-trei zile la rând sau, dimpotrivă, o dată pe săptămână. În consecinţă, Montalbano îşi luase măsuri de precauţie, instalându-şi pe acoperişul vilei câteva recipiente încăpătoare, însă se vedea treaba că acum apa era oprită de mai bine de opt zile – cam asta era autonomia maximă de care se putea bucura. Se repezi în bucătărie, puse o oală sub robinet, sperând să mai strângă ceva de la firicelul de apă care încă mai clipocea tremurat; procedă la fel şi cu lavaboul din baie. Cu puţinul de apă strâns, izbuti într-un fel sau altul să-şi îndepărteze săpunul de pe piele, însă cu siguranţă că păţania îi cam stricase dispoziţia.

În timp ce conducea spre Vigàta, aruncând vorbe de ocară tuturor şoferilor întâlniţi în cale – care, da, foloseau filele din Codul Rutier şi pe-o parte, şi pe alta, dar numai ca să se şteargă la cur cu ele –, îşi aminti de telefonul lui Catarella şi de explicaţia pe care şi-o dăduse înainte de a adormi. Nu stătea deloc în picioare: dacă ar fi avut nevoie de el, Valente l-ar fi căutat acasă, nu la birou; chiar şi la cinci dimineaţa. Era o explicaţie pe care o scornise din comoditate, ca să-şi descarce conştiinţa şi să se bucure în sfânta pace de alte două ore de somn.

— Nu-i nimenea, niciunu’ absolut! îl înştiinţă Catarella de cum îl văzu, ridicându-se respectuos de pe scaunul de la centrala telefonică.

De comun acord cu Fazio, hotărâse să-l instaleze acolo: deşi convorbirile cu el semănau mai degrabă cu un delir continuu, fiind total improbabile, la centrala telefonică producea mai puţine pagube decât oriunde altundeva.

— De ce? E sărbătoare?

— Nu, ’trăiţi, dom’le, nu-i zi de sărbătoare. Îs toţi în port, din cauza lu’ mortu’ ăl omorât de la Mazàra, ăl drept pentru care vă tilifonai, dacă v-amintiţi, azi-dimineaţă devreme.

— Păi, dacă mortu-i la Mazàra, ce s-au dus să facă în port?

— Nu, ’trăiţi, dom’le, mortu’ aici îi.

— Şi dacă mortu-i aici, Hristoase Dumnezeule, de ce-mi spui că-i la Mazàra?

— Pen’ că mortu’ din Mazàra era. Acolo-şi făcea veacu’.

— Cataré, ia-o-ncet: care vasăzică, după cum spui tu, dacă unu’ omoară aici, la Vigàta, un turist din Bergamo, tu ce-mi zici? Că e un mort la Bergamo?

— Dom’le, chistiunea aşa-i: că mortu’ ăsta-i mort de tranzit. Adicătelea l-au împuşcatără pe când se găsea el îmbarcat pe un vas de pescuit din Mazàra.

— Şi cine l-a împuşcat?

— Tunisienii, dom’le.

Posomorându-se brusc, renunţă să mai afle ceva de la el.

— Domnul Augello e şi el acolo, în port?

— Da, să trăiţi.

Mimì Augello, adjunctul său, i-ar fi rămas recunoscător dacă nu s-ar fi lăsat văzut prin port în ziua aceea.

— Ascultă, Cataré, eu trebuie să scriu un raport. Nu sunt aici pentru nimeni.

— Alo, dom’le! S-ar zice că-i don’şoara Livia la tilifon, de la Genova. Ce fac, dom’le? V-o dau sau nu?

— Dă-mi-o.

— Nu zic, cum mi-aţi ordonatără acum nici zece minute să spui că nu eraţi pentru nimenea…

— Cataré, ţi-am zis să mi-o dai la telefon!

— Alo, Livia? Ciao.

— Ciao pe dracu’ să te ia. Toată dimineaţa am încercat să dau de tine. Telefonul tău de acasă sună în gol.

— A, da? Am uitat să-l bag în priză. Vezi tu, o să-ţi vină să râzi, dar azi-dimineaţă, la cinci, m-au sunat să-mi spună…

— N-am deloc chef de râs. Am încercat la şapte şi jumătate, după aceea la opt şi un sfert, apoi am încercat din nou la…

— Livia, ţi-am spus doar c-am uitat…

— De mine. Pur şi simplu ai uitat de mine. Ştiai de ieri că urma să te sun la şapte şi jumătate, ca să hotărâm dacă…

— Livia, te previn. Stă să plouă şi vântul bate cu putere.

— Şi ce-i cu asta?

— Doar ştii. Pe o asemenea vreme devin indispus. N-aş vrea ca din cauza unor vorbe spuse pe negândite…

— Am priceput. Nu te mai sun în veci. N-ai decât să mă suni tu, dacă vrei.

— Montalbano? Cum e? Domnul Augello mi-a raportat totul. Fără îndoială că toată afacerea asta va avea repercusiuni la nivel internaţional. Nu crezi?

Se simţi luat ca din oală: nu pricepea niciun rahat ni’ca din ce-i spunea chestorul. Alese calea unei încuviinţări neutre, exprimate în termeni generali:

— Ei, da. Ei, da.

Repercusiuni la nivel internaţional?!

— În orice caz, i-am dat dispoziţie domnului Augello să ia legătura cu prefectul. Afacerea asta, ca să zic aşa, mă depăşeşte.

— Ei, da. Ei, da.

— Montalbano, te simţi bine?

— Excelent. De ce?

— Nu, nimic. Atât doar, că mi se părea…

— O durere vagă de cap, nimic serios.

— Ce zi e azi?

— Joi, domnule chestor.

— Ascultă, nu treci sâmbătă seara pe la noi, la masă? Nevastă-mea m-a anunţat că face spaghetti al nero di seppia. O minunăţie.

Paste cu nìvuro di sìccia^[1]. La cât de negru de supărare era în clipa aceea, probabil că ar fi putut produce suficient sos de sepie pentru un chintal de spaghetti. Repercusiuni la nivel internaţional?!

Intră Fazio. Se năpusti asupra lui, mai-mai să-l doboare.

— Are cineva din secţia asta bunăvoinţa să-mi spună ce, futu-i mama mă-sii, se întâmplă aici?

— Dom’le, nu vă vărsaţi nădufu’ pe mine numa’ pen’ că afară bate vântul, iar eu mă nimerii aici cel dintâi. Azi de dimineaţă, la prima oră, înainte să-l chem de acasă pe domnul Augello, dădui ordin să fiţi anunţat ’mneavoastră.