Mireasma noptii de Andrea Camilleri

1

Oblonul se izbi de perete cu atâta forţă, încât Montalbano, care taman în secunda aceea se visa prins într-un tir încrucişat, sări îngrozit din aşternut, crezând că-l atinsese vreun glonţ: era leoarcă de sudoare, dar în acelaşi timp – poftim de mai înţelege ceva, dacă poţi! – îi clănţăneau dinţii de frig. Şuierând blestemăţii printre dinţi, se repezi la geam să-l închidă. Vântul sufla dinspre nord, rece şi cu atâta dârzenie, încât, în loc să învioreze culorile dimineţii ca de obicei, pur şi simplu le alunga, ştergându-le parcă din contur şi lăsând în urmă un soi de sinopii – amestecuri cromatice estompate, precum lucrarea în acuarelă a unui diletant, vreun pictor de duminică. Se vedea treaba că vara, intrată de la o vreme în agonie, hotărâse peste noapte să-şi încheie socotelile cu viaţa, lăsând loc anotimpului care venea la rând – şi care, nu-i aşa, ar fi trebuit să fie toamna. Mda, bine zis „ar fi trebuit”, pentru că, în realitate, după cum se prefigurau lucrurile, toamna asta părea iarnă, şi-ncă o iarnă cum scrie la carte.

Întinzându-se la loc în pat, Montalbano îşi îngădui o elegie în memoria anotimpurilor de tranziţie – astăzi dispărute, din câte se părea. Oare ce se întâmplase cu ele? Te pomeneşti că, purtate la rândul lor de ritmul infernal al existenţei umane, n-avuseseră încotro şi se adaptaseră: înţelegând că nu reprezentau altceva decât un interval de respiro, or fi dat bir cu fugiţii, pentru că-n ziua de azi nu pot fi îngăduite momente de respiro în această cursă delirantă care se hrăneşte cu verbe la infinitiv: a se naşte, a mânca, a învăţa, a da la buci, a produce, a butona telecomanda, a face shopping, a vinde, a se căca, a muri. Verbe la infinitiv, da, însă cu o durată mai mică de o nanosecundă. Bine, dar nu fusese oare o vreme când existau şi alt fel de verbe? A gândi, a chibzui, a asculta şi, de ce nu, a da frâu liber fanteziei, a visa, a divaga? Mai-mai să-i dea lacrimile, Montalbano îşi aminti de hainele de primăvară şi de toamnă de pe vremuri şi de balonzaidul bietului tătâne-su. Cele câteva clipe de melancolie îl făcură să-şi dea seama că, pe o asemenea vreme, era foarte probabil ca peste zi să aibă nevoie de haine de iarnă. Făcându-şi curaj, se ridică şi dădu în lături uşile armoarului cu haine groase. Duhoarea unui chintal – sau oricum, pe undeva, pe acolo – de naftalină îl izbi în plină figură. Mai întâi i se tăie suflarea, apoi ochii începură să-i lăcrimeze abundent şi-l apucă pe loc strănutul: douăsprezece bătute pe muchie, la rând. Acum, mucii îi atârnau vâscos din nări, capul îi vâjâia, iar o durere surdă, inexorabilă, îi strângea ca într-o chingă cutia toracică. Pur şi simplu uitase că acolo, în casa lui, menajera Adelina deschisese front de luptă pe viaţă şi pe moarte împotriva moliilor: un război din care ieşea întotdeauna, implacabil, înfrântă. Hotărî să se dea şi el bătut. Trânti la loc uşile armoarului şi se duse să-şi aleagă un pulover din comoda cu haine de zi cu zi. Adelina folosise şi aici gaze asfixiante, însă, pus în gardă, Montalbano deschise sertarele ţinându-şi respiraţia. Apoi ieşi pe verandă, întinzând pe o măsuţă puloverul, ca să-i mai piară niţel duhoarea în aerul proaspăt al dimineţii. Câteva minute mai târziu, după ce s-a spălat, s-a bărbierit şi s-a îmbrăcat de plecare, comisarul se întoarse pe terasă ca să şi-l tragă peste cămaşă, însă puloverul dispăruse. Apăi, futu-i şi iar futu-i, îşi zise: taman puloverul nou-nouţ pe care Livia i-l adusese cadou tocmai de la Londra! Şi-acum, cu ce obraz avea să-i explice ăleia că un oareşcare fiu de căţea aflat în trecere pe acolo se întinsese peste balustrada terasei, înşfăcase prada şi pe urmă, ce mai, ura şi la vară cald!? Zăbovi o vreme imaginându-şi cum avea să decurgă dialogul cu eterna sa logodnică:

— Păi ce, se putea? De altfel, era mai mult decât previzibil!

— Adicătelea de ce, mă rog frumos?

— Pentru că era un cadou de la mine, de aia!

— Şi ce-are a face?

— Are, are! Ehe, şi-ncă cum mai are! Tu nu dai nici cea mai mică importanţă cadourilor de la mine! De exemplu, cămaşa pe care ţi-am cumpărat-o de la…

— Aia o am şi acuma, aşa să ştii.

— Asta să i-o zici lu’ mutu’: n-ai purtat-o niciodată! Pe urmă, cine ar putea crede că faimosul comisar Montalbano se lasă jefuit de un coate-goale? În locul tău, m-aş ascunde sub pământ de ruşine, zău aşa!

Exact în clipa aceea îl zări – puloverul. Purtat de vântul rece dinspre nord, se rostogolea pe plajă. Şi tot rostogolindu-se şi iar rostogolindu-se, se apropia din ce în ce de fâşia de plajă unde nisipul băltea de apă de fiecare dată când de ţărm se spărgea câte un val.

Dintr-un salt, comisarul trecu peste balustradă şi sprintă pe urmele puloverului: neţinând seama că şosetele şi pantofii i se umpluseră cu nisip, îl ajunse din urmă şi-l înşfăcă chiar în clipa în care un val – mai furios decât celelalte şi parcă interesat în mod deosebit de acel obiect banal de îmbrăcăminte – se pregătea să-l înghită.

Pe drumul de întoarcere, pe jumătate orbit de nisipul pe care vântul parcă ţinea cu tot dinadinsul să i-l îndese în orbitele ochilor, Montalbano constată resemnat că puloverul fusese redus la o masă informă de lână udă. Nu intrase bine în casă, când telefonul prinse să sune.

— Ciao, iubire. Ce faci? Te-am sunat ca să te anunţ că azi nu mă găseşti acasă. O să fiu toată ziua la plajă, cu o prietenă.

— Ţi-ai luat liber de la birou?

— Aici, la noi, e zi liberă în tot oraşul. Ştii tu, patronul spiritual…

— E vreme frumoasă acolo?

— O minunăţie.

— Eh, distracţie plăcută, atunci. Pe diseară.

Taman asta-i lipsea acu’: să-şi muşte pumnii de ciudă de dimineaţă, pentru că el tremura de frig, în vreme ce Livia stătea tolănită fără griji la soare! Altă dovadă, deci, că lumea se-ntorsese cu susu-n jos: acu’, în nord se murea de cald, pe când sudul era invadat de furtuni de zăpadă. Mai lipseau urşii-polari şi pinguinii, zău dacă nu!

Răsuflă de câteva ori adânc, pregătindu-se să deschidă din nou armoarul în apnee, când telefonul sună din nou. Rămase o vreme descumpănit dacă să răspundă sau nu; în cele din urmă, imaginea stomacului său întors pe dos de duhoarea de naftalină îl convinse să ridice receptorul.

— Alo!

— Ah, dom’le, domnicule! făcu vocea scârţâită şi gâfâitoare a lui Catarella. ’Mneavoastră pirsonalmente-n pirsoană sunterăţi?

— Nu.

— Apăi, atuncea, cu cine-i că stau de vorbă?

— Sunt Arturo, fratele geamăn al comisarului.

Oare de ce i se năzărise hodoronc-tronc să-l ia în tărbacă pe bietul om? Oare doar ca să se răcorească niţel şi să scape de umoarea apăsătoare de dis-de-dimineaţă?