Sunetul viorii de Andrea Camilleri

1

Că avea să fie o zi cât se poate de proastă comisarul Salvo Montalbano se convinse chiar din clipa în care deschise obloanele ferestrelor de la dormitor. Era încă noapte – probabil că avea să se crape de ziuă de-abia peste o oră, dacă nu şi mai bine –, totuşi întunericul parcă îşi pierduse din intensitate, suficient cât să lase să se întrezărească cerul gemând de nori burduşiţi cu apă; dincolo de fâşia alburie de plajă, marea părea un pechinez. Din ziua în care o piticanie din rasa cu pricina – tot muchilipsit cu funde şi fundiţe – îi încercase al dente pulpa, după o repriză de schelălăituri ce se voiau de fapt lătrat, Montalbano începuse să-i spună mării „câine pechinez” atunci când era brăzdată de rafale scurte şi reci, care stârneau miriade de valuri minuscule, încununate cu ciufuri ridicole de spumă. Cât despre umoare, aceasta era deja la pământ, având în vedere că primul lucru pe care îl avea de făcut dimineaţă nu era deloc plăcut: să participe la o înmormântare.

De cu seară dăduse gata juma’ de kil de anşoa proaspete cumpărate de menajera Adelina, pe care le făcuse salată, cu mult suc de lămâie, ulei de măsline şi piper măcinat proaspăt. Un festin măreţ, ce mai la deal, la vale, însă primise un telefon care avusese darul să-i strice toată seara.

— Alo, dom’le? Dom’le, ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon, dom’le?

— Eu însumi personal în însăşi persoana mea mi-s, Catarè. Poţi vorbi fără grijă.

Hotărâse împreună cu ceilalţi din comisariat să-l posteze la centrală ca să răspundă la telefoane, crezând – eronat, după cum avea să se dovedească apoi – că acolo va face mai puţine stricăciuni decât oriunde altundeva. După câteva solemne crize de furie, Montalbano înţelesese că singura posibilitate de a avea cu el un dialog situat în limitele tolerabile ale vorbitului în dodii era să-şi însuşească limbajul lui.

— Cer pardonanţă şi priinţă, dom’le.

Aha. Cerea iertare şi îngăduinţă. Montalbano îşi ciuli urechile: dacă aşa-zisa limbă talienească a lui Catarella devenea ceremonioasă şi pompoasă, însemna că situaţiunea nu era deloc uşoară.

— Vorbeşte cu încredere, fără ezitanţă, Catarè.

— Acu’ trei zile în urmă v-or căutatără chiar pe ’mneavoastră personal în pirsoană, dom’le, ’mneavoastră nu eraţi vinit la secţie, pe urmă eu uitai să vă fac referinţă.

— Şi de unde or sunatără?

— Din Florida, dom’le.

Montalbano înmărmuri literalmente. Într-o viziune nu mai lungă de o fracţiune de secundă, se văzu pe el însuşi în trening, făcând jogging împreună cu câţiva agenţi americani de la Narcotice, atletici, cu ţeasta rasă, implicaţi cu toţii într-un dosar complex de trafic de droguri.

— Satisface-mi o curiozitate, Catarè: în ce limbă v-aţi vorbit?

— Păi, în ce limbă să ne vorbim, dom’le? În talienească, altminterea cum?

— Ţi-au zis ce vor?

— Bine’nţeles, tot despre orişice lucru mi-or zisără. Or zisără aşa: că muri muierea vicechestorului Tamburrano.

Scoase un suspin de uşurare: fusese peste puterile lui să şi-l reţină. Nu telefonaseră din Florida, ci de la comisariatul din Floridia, lângă Siracusa. Caterina Tamburrano era de multă vreme grav bolnavă, iar vestea că murise nu-l luă tocmai prin surprindere.

— Dom’le, tot ’mneavoastră personal în pirsoană sunteţi la tilifon?

— Tot eu personal sunt, Catarè, nu făcui schimb cu altu’.

— Mai ziseră aşa: că servisu’ funeralier o să fie joi de dimineaţă, cam pe la nouă.

— Joi? Adicătelea mâne dimineaţă?

— Da, ’trăiţi, dom’le.

Îl lega o prietenie prea veche de Michele Tamburrano ca să nu se ducă la înmormântare; în plus, i se oferea posibilitatea să remedieze cu demnitate faptul de a nu-i fi dat omului nici măcar un telefon în ultima vreme. Hm, de la Vigàta la Floridia erau trei ore şi jumătate de mers cu maşina.

— Ascultă, Catarè, maşina mea-i la mecanic. Mâne dimineaţă, la cinci fix, o maşină de serviciu să fie aici, la mine, la Marinella. Pe urmă, îl anunţi pe domnul Augello că eu o să stau absent până după-amiază. Ai înţeles bine ce-ţi zisei?

Ieşi de sub duş cu pielea roşie ca de rac fiert: ca să contrabalanseze senzaţia de frig care îl încerca de când văzuse culoarea mării, abuzase de apa fierbinte. Începuse să-şi radă barba când auzi maşina de serviciu. De altfel, era foarte dificil să n-o audă cineva pe o rază de zece kilometri! Maşina se catapultă cu viteză supersonică pe tăpşanul din faţa casei, frână strident împrăştiind rafale de pietriş în toate direcţiile, apoi se auzi un vaiet deznădăjduit de motor ambalat la maximum, un strigăt sfâşietor al schimbătorului de viteze, un scrâşnet acut de cauciucuri şi o nouă rafală de pietriş. Care va să zică, şoferul făcuse o manevră de întoarcere, postându-se în poziţie de plecare.

Când ieşi din casă, dădu cu ochii de Gallo, şoferul oficial al comisariatului, care jubila.

— Ia uitaţi ici, dom’ comisar! Vedeţi ce urme lăsai? Tu, ce manevră-mi ieşi! În loc o-ntorsei, nu alta!

— Felicitări, făcu Montalbano cu un aer trist.

— Pun sirena? îl iscodi Gallo când urcară în maşină.

— Da, în cur pune-ţi-o, îi răspunse comisarul, încruntat.

Şi închise ochii să doarmă: n-avea chef de vorbă.

Înţelegând că superiorul său se pregătea să tragă un pui de somn, Gallo, care suferea de sindromul Indianapolis, acceleră din ce în ce mai tare, silindu-se să ajungă la o viteză pe măsura abilităţilor de şofer pe care credea că le are. Prin urmare, nu trecu niciun sfert de oră de când plecaseră la drum când surveni accidentul. Auzind scrâşnetul brusc al frânelor, Montalbano deschise ochii, dar nu văzu nimica-nimicuţa: mai întâi, ţeasta îi fu împinsă violent în faţă, apoi trasă la fel de violent înapoi de centura de siguranţă. Urmă un zgomot devastator de tablă contorsionată, după care se întronă din nou liniştea, o linişte de poveşti cu zâne, cu ciripit de păsărele şi lătrat de câini.

— Eşti rănit? îl întrebă comisarul pe Gallo, observând că şoferul îşi masa pieptul.

— Nu. Da’ ’mneavoastră?

— N-am ni’ca. Da’ cum s-a-ntâmplat?

— O gaddrina-mi tăie calea.

— Cine a mai pomenit ca o găină să traverseze strada când trec maşini! Hai să vedem ce pagube avem.

Coborâră. De jur împrejur, nici ţipenie. Urmele lungi, de frână, se întipăriseră pe asfalt: chiar în locul de unde începeau se putea observa o moviliţă întunecată.