Ellia

CUPRINS:

          Jacques 5

          Viitorul e în ouă 45

          Scaunele 75

          Note 137 despre Jacques 139 despre Viitorul e în ouă 148 despre Scaunele 152

 

 

 

          JACQUES SAU SUPUNEREA Comedie naturalistă.

          PERSONAJELE:

          JACQUES, JACQUELINE, sora lui JACQUES TATĂL JACQUES MAMA JACQUES BUNICUL JACQUES BUNICA ROBERTA I ROBERTA ROBERTA TATĂL ROBERTA MAMA.

          Cele două roluri trebuie jucate de aceeaşi actriţă.

          Masca Robertei II concepută de Jacques Noel, scenograful primei montări a piesei.

          Decor întunecat, cenuşiu. O cameră prost întreţinută. Pe dreapta, înfund, o uşă îngustă, destul de scundă, înfund, la mijloc, o fereastră cu perdele murdare prin care pătrunde o lumină palidă. Un tablou care nu reprezintă nimic; în mijlocul scenei, un fotoliu vechi, uzat, plin de praf; o noptieră; obiecte nedefinite, stranii şi banale totodată, cum ar fi nişte papuci scâlciaţi; într-un colţ s-ar putea afla o canapea desfundată; scaune şchioape. La ridicarea cortinei, prăbuşit în fotoliul şi el năruit, cu pălăria pe cap, îmbrăcat cu haine prea mici pentru statura lui, Jacques are un aer morocănos, arţăgos. În jurul său, rudele, în picioare, eventual aşezate. Hainele personajelor sunt şifonate.

          În scena seducţiei, decorul întunecat de la început va trebui şase transforme, cu ajutorul luminilor; apoi, spre sfârşitul scenei, va deveni verzui, acvatic; iar la sfârşit de tot se va întuneca şi mai mult. Cu excepţia lui Jacques, personajele pot purta măşti.

          Câteva secunde de linişte.

          JACQUES MAMA, plângând: Fiul meu, copilul meu, după tot ce-am făcut pentru tine! După atâtea sacrificii! N-aş fi crezut niciodată c-ai să-mi faci tu mie una ca asta. Ai fost speranţa mea cea mai mare Şi încă mai eşti, fiindcă nu-mi vine să cred, nu, per Bacco, nu-mi vine să cred c-ai s-o ţii tot aşa! Adică nu-ţi mai iubeşti tu părinţii, hainele, sora, bunicii! Bine, dar gândeşte-te, fiule, gândeşte-te că ţi-am dat să mănânci cu biberonul, te-am lăsat să te usuci în scutece, la fel ca pe soră-ta (Jacquelinei:) N-am dreptate, fata mea?

          JACQUELINE: Da, mămico, aşa e. Ah, după cât te-ai sacrificat şi cât l-ai descântat!

          JACQUES MAMA: Vezi Vezi? Fiul meu, primele palme la poponeţ eu ţi le-am tras, şi nu taică-tu, aici de faţă, care putea s-o facă mai bine ca mine, că-i mai puternic; dar nu, eu am făcut-o, din prea mare dragoste. Şi tot eu îţi luam desertul de la gură, tot eu te îmbrăţişam, te îmbunam, te potoleam; te-am învăţat să progresezi, să transgresezi, să graseiezi, ţi-am pus atâta ciocolată în ciorăpei. Te-am învăţat să urci scările, când erau primprejur, să-ţi freci genunchii cu urzici când ţi-era dor de pişcături. Ţi-am fost mai mult decât mamă, ţi-am fost o adevărată prietenă, bărbat, bărbier, duhovnic, gâscă. Am trecut peste toate obstacolele şi toate barierele, numai ca să-ţi satisfac plăcerile tale de copil. Ah, fiu ingrat, nici măcar nu-ţi mai aduci aminte cum te ţineam pe genunchi şi-ţi smulgeam din-ţişorii drăgălaşi şi unghiile de la picioare ca s-aud cum urli ca un viţeluş gingaş.

          JACQUELINE: Vai, ce dulci sunt viţeii! Muu! Muu! Muu!

          JACQUES MAMA: Şi-acum, poftim, tu taci, catârule! Nu-ţi pasă de nimic.

          JACQUELINE: îşi astupă urechile, face o mutră dez-gustantă.

          JACQUES MAMA: Sunt o mamă nenorocită. Am adus pe lume un mononstru; mononstrul eşti tu. Uite că vrea să-ţi vorbească şi bunică-ta. Abia se ţine pe picioare. E octogenică. O să te înduioşeze, poate, vârsta ei, trecutul ei, viitorul ei.

          JACQUES BUNICA, cu o voce octogenică: Ascultă, ascultă ce-ţi spun, am experienţă, am trecut prin multe. Am avut şi eu, exact ca tine, un străunchi cu trei case: dădea adresa şi numărul de telefon de la două din ele, dar niciodată de la a treia, unde se ascundea din când în când, fiindcă era spion de meserie. (Jacques se încăpăfânează să tacă.) N-am cum să-l conving. Vai de capul nostru!

          JACQUELINE: Uite că şi bunicu vrea să-ţi vorbească. Păcat că nu-i în stare. E prea bătrân. E cen-tagenar!

          JACQUES MAMA, plângând: Ca Plantageneţii!

          JACQUES TATĂL: E surd şi mut. Îl chinuie încheieturile.

          JACQUELINE: Da de unde, chiuie!

          JACQUES BUNICUL, cu o voce centagenară: Hm! Hm! Hă! Hă! Hm!

          Răguşit, dar cu convingere.

          Un beţivan şarmant şi mut cânta în dispera-a-re de tinereţe am trecut şi drept în co-o-ot mă doare-e-e.

          Jacques se încăpăţânează să tacă.

          JACQUES TATĂL: Totul e inutil, nu se dă pe brazdă.

          JACQUELINE: Dragul meu frate Eşti un piticălos. În ciuda iubirii enorme pe care ţi-o port şi care-mi umflă inima de stă să crape, te detest, te murase. O faci să plângă pe mămica, îl enervezi pe tăticu, cu mustăţile lui mari şi scârboase de inspector de poliţie, cu drăgălaşa lui labă mare şi păroasă, plină de bătături. Şi bunicii Uite în ce hal i-ai adus. Eşti prost-crescut. Am să te pedepsesc. N-o să le mai aduc pe colegele mele ca să te uiţi la ele când fac pipi. Te credeam mai delicat. Hai, n-o face să plângă pe mămica, nu-l scoate din pepeni pe tăticu. Nu-i face să roşească de ruşine pe bunica şi bunicu.

          JACQUES TATĂL: NU eşti fiul meu. Te reneg. Nu eşti demn de neamul meu. Semeni cu maică-ta şi cu familia ei de idioţi şi imbecili. La ea nu contează, e femeie, şi-încă ce femeie! În fine, n-are rost să fac aici eglogiul ei. Eu atâta am să-ţi spun: crescut ireproşabil, ca un aristocrap, într-o familie de curate lipitori, ţipari sadea, cu tot respectul pentru rangul, sexul, talentul tău, pentru vinele fierbinţi în stare să exprime, numai să vrei tu, tot ce nici măcar sângele tău n-ar putea să sugereze decât cu vorbe palide – ei bine, tu, cu toate astea, te dovedeşti nedemn de strămoşii tăi, de strămoşii mei, care te renea-gă împreună cu mine, dar şi de urmaşii tăi, care fără-ndoială că n-or să vadă niciodată lumina zilei şi preferă să se lase ucişi înainte de-a veni pe lume. Asasinule! Praticidule! Nu eşti mai prejos ca mine. Şi când mă gândesc că am avut ideea nefericită ca-n loc de-o nucă de cocos să-mi doresc un fiu. (Mamei:) E numai vina ta!

          JACQUES MAMA: Vai, soţ nedrept! Eu mi-am închipuit că-i bine ce fac! Sunt cu totul şi pe jumătate disperată.

          JACQUELINE: Piaţa mama!

          JACQUES TATĂL: Această odraslă sau această năpastă a venit pe lume spre ruşinea noastră, această odraslă sau această năpastă nu-i decât una din invenţiile tale idioate de muiere.

          JACQUES MAMA: Vai! Vai! {Fiului:) Vezi, din cauza ta înghit toate astea din partea lui taică-tu care nu-şi mai rumegă sentimentele şi mă face cum îi vine la gură.

          JACQUELINE, fratelui ei: De spin o să te spânzure, spune-i asta spinului.

          JACQUES TATĂL: Inutil să mai zăbovesc şi să mă zaharisesc pentru un destin iremediabil caramelizat. N-o mai lungesc pe-aici. Vreau să rămân demn de străbăunii mei. Tradiţia, de la A la Z, e de partea mea. O şterg. Ştrang!

          JACQUES MAMA: Vai! Vai! Vai! Să nu pleci! (Fiului:) Vezi, tatăl tău ne părăseşte din cauza ta.

          JACQUELINE, suspinând: Marsipianule!

          JACQUES BUNICUL (cântând): Un. be. Ţivan. Şarmant. Cânta. Şi. Bom. Bănea.

          JACQUES BUNICA: Taci! Taci că te pocnesc!

          Îi trage bătrânului un pumn în cap; şapca i se înfundă.

          JACQUES TATĂL: Părăsesc irevocabil încăperea asta, fie ce-o fi, cum i-o fi soarta. Nu mai e absolut nimic de făcut. Mă duc în camera mea de-ală-turi, îmi fac bagajele şi n-o să mă mai vedeţi decât la ora mesei, şi din când în când ziua şi noaptea ca să mai ronţăi ceva. (Lui facques:) Iar tu ai să-mi dai înapoi tolba ta cu săgeţi! Şi când te gândeşti că toate astea se-ntâmplă numai ca să jubileze Jupiter!

          JACQUELINE: Tăticule Asta-i obnubilarea pubertăţii.

          JACQUES TATĂL: Destul! E inutil. (Pleacă.) Adio, fiu de porc şi poarcă, adio nevastă, adio frate, adio soră a propriului tău frate.

          Iese cu un pas apăsat, hotărât.

          JACQUELINE, cu amărăciune: Din poarcă-n poarcă! (Fratelui:) Cum suporţi tu una ca asta? II insultă insultându-se. Şi invers.

          JACQUES MAMA, fiului: Vezi, vezi, eşti renegat, eşti blestemat. O să-ţi lase prin testament întreaga moştenire, numai că n-are cum s-o facă, Doamne!

          JACQUELINE, fratelui ei: Asta e prima dată, dacă n-o fi ultima, când îi face mamei aşa o scenă, şi zău dacă mai ştiu cum o scoatem la capăt.

          JACQUES MAMA: Fiule! Fiule! Ascultă-mă. Te implor, uite, lasă deoparte sufletul meu generos de mamă, dar zi-mi ceva, fără să te gândeşti la ce spui. Asta-i cea mai bună soluţie ca să gândeşti corect, ca un adevărat intelectual şi ca un fiu ascultător. (Aşteaptă în zadar un răspuns; Jacques tace cu încăpăţânare.) Dar tu nu eşti un fiu ascultător. Vino, Jacqueline, tu, singura cu destul bun-simţ ca să nu aplauzi.

          JACQUELINE: Oh, mamă, toate drumurile duc la Roma.

          JACQUES MAMA: Să-l lăsăm pe fratele tău să se mistuie la foc mic.

          JACQUELINE: Ba să se mistumbrească!

          JACQUES MAMA (iese plângând, trăgând-o de mână pe Jacqueline, care pleacă ezitând, întorcând capul spre fratele ei. Ajunsă în dreptul uşii, Jacques mama rosteşte această frază rămasă istorică:) Or să te dea la ziar, actografule!

          JACQUELINE: Zarzavagiule!

          Ies amândouă, urmate de bunic şi bunică, dar rămân cu toţii să spioneze în pragul uşii, vizibili din sală.

          JACQUES BUNICA: Fiţi atenţi la telefonul lui, asta-i tot ce pot să vă spui. JACQUES BUNICUL, cântă poticnit:

          Jeg-o-os, dar cu suflet curat

          Beţi-i-ivanul cânta…

          Iese.

          JACQUES (rămas singur, tace o vreme, absorbit de propriile gânduri, apoi cu gravitate): Chiar dacă n-aş fi scos o vorbă Totuşi ce vor de la mine?

          Linişte.

          După mai mult timp, Jacqueline revine. Se îndreaptă spre fratele ei cu o expresie hotărâtă şi gravă, se apropie de el, îl priveşte în ochi şi spune:

          JACQUELINE: Ascultă, dragă frate, dragă confrate şi dragă compatrioate, am să-ţi vorbesc între doi ochi fragezi de frate şi soră. Vin la tine pentru ultima dată, care fără îndoială nu va fi cea din urmă, dar ce vrei, cu-atât mai rău dacă mai bine nu se poate. Tu nu pricepi că sunt trimisă la tine ca o scrisoare la poştă, timbrată, timbrată de limbile mele aeriene, hai, nu-mi face sânge rău!

          Jacques rătnâne posomorit.

          JACQUES: Tocmai, sângele apă nu se face!

          JACQUELINE (a înţeles): Ah, în sfârşit! A zis-o!

          JACQUES, disperat, cu aerul cel mai consternat: Arată-te demnă soră de-un frate cum sunt eu.

          JACQUELINE: Departe de mine aşa o greşeală. Să-ţi spun ceva: eu nu sunt o abracantă, el nu este o abracantă, ea nu este o abracantă şi nici tu nu eşti o abracantă.

          JACQUES: Şi ce-i cu asta?

          JACQUELINE: NU mă înţelegi fiindcă nu mă urmăreşti. E foarte simplu.

          JACQUES: S-o crezi tu! Pentru voi, surorele, orele nu contează, dar cât timp pierdut!

          JACQUELINE: Nu despre asta-i vorba. N-am urechi pentru asemenea istorioare. Istoria însă e cu ochii pe noi!

          JACQUES: O, cuvinte, câte crime săvârşite în numele vostru!

          JACQUELINE: Am să-ţi spun totul în douăzeci şi şapte de cuvinte. Să-ţi intre bine în cap: tu eşti cro-nometrabil.

          JACQUES: Şi mai departe?

  
Attachments
Teatru de Eugen Ionescu.doc 529.5 Kb . 25 Views