Trei episoade
Vara anului 1962.
Primul episod FUGA.
Personaje:
JEAN.
MARIA-MAGDALENA (Mai târziu) MĂTUŞA ADELAIDA.
DECORUL.
Scena reprezintă un interior cam întunecos. La stânga spectatorilor, o uşă. Un şemineu vechi, în peretele din fund. Acest perete e cenuşiu, destul de murdar, cu două ferestre sau lucarne, în partea de sus. În faţa sobei, o canapea uzată. În prim-plan, un mic fotoliu scund şi uzat; alături, un leagăn. Pe peretele din dreapta, o oglindă veche. O masă simplă. Un scaun deteriorat. În şemineul din mijlocul peretelui din fund va apărea şi dispărea un foc; apoi, o grădină luminoasă.
JEAN (către Măria-Magdalena): Nu izbutesc să te înţeleg! De ce să ne întoarcem în această locuinţă? Eram atât de bine, acolo, în casa nouă, cu ferestrele spre tot întinsul cerului, cu ferestre spre toate părţile… pe unde lumina pătrundea din sud, din nord, din răsărit, din apus şi din toate celelalte puncte cardinale. Ieşeam pe balconul aurit, ţii minte? Era aurit. Şi cât spaţiu se desfăşura sub ochii noştri! Nu, nu, nu izbutesc să înţeleg. De ce să stăm din nou aici?
MARIA-MAGDALENA: Şi acolo te plângeai. Când e prea încăpător, iar nu-ţi place. Dacă n-ai agorafobie, ai claustrofobie.
JEAN: Parterul ăsta funebru, pe care am avut norocul să-1 părăsim! Nici măcar nu e un parter, e un subsol. De aceea am şi plecat de aici, îndată ce am găsit o locuinţă sănătoasă…
MARIA-MAGDALENA: Asta o spui acum. Dar acolo, când ieşeai pe stradă, nu-ţi plăcea cartierul. Aici cel puţin nu există
— Eugen Ionescu – Teatru, voi. II hoţi. E lume cumsecade, mici negustori, şi te cunosc toţi. Sunt tot vechii noştri vecini, prietenii noştri.
JEAN (îşi continuă gândul): E coşmarul meu. Coşmarul meu. Din totdeauna, de când eram mic, mi se întâmplă des să mă trezesc cu inima strânsă dintr-un vis cu locuinţe din astea îngrozitoare, înghiţite pe jumătate de apă, pe jumătate de pământ, pline de noroi. Iauită-te, e plin de noroi pe-aicil.
MARIA-MAGDALENA: Asta se poate aranja. Fac eu să se zvânte. Sunt instalatori prin cartier, meseriaşi care lucrează pe cont propriu; vin când îi chemi.
JEAN: Casele astea în care apa îţi intră în cizme 1 în care dârdâi de frig. Te apucă reumatismul, te simţi prost în permanenţă. E tocmai ce voiam să evit, ce-mi făgăduisem să evit. Voiam să nu mai stau niciodată la subsol. Coşmarurile sunt nişte avertismente. Credeam că nu se împlinesc niciodată sau, mai degrabă, simţeam vag că o să se împlinească întocmai.
MAR IA-MAGD ALENA: Nu te-am adus cu sila.
JEAN: îţi spusesem că nu vreau. N-a folosit la nimic. Profiţi de o clipă de neatenţie din partea mea. Mă gândesc la altceva – se întâmplă – nu poţi să te gândeşti mereu la toate, nu poţi să ai toate lucrurile prezente în minte în fiecare clipă. Conştiinţa e un ecran atât de îngust! Atunci, în clipa în care uit… Ah… Îmi făgăduisem să nu mă mai întorc aici. Nu-mi revin din uimire că am revenit. Trebuia să ştii că asta mă îngrozeşte. Bine. Se întâmplă să mă gândesc la altceva, iar tu, care veghezi mereu, care mă pândeşti tot timpul, observi numaidecât. Mă iei frumuşel de mână, în timp ce eu visez la cine ştie ce, mă întrebi dacă viu, eu răspund da, cu gândul aiurea. Mă aduci aici, mă instalezi, ne instalezi, în timp ce imaginaţia mea hoinăreşte. Deodată, când îmi reviu, mă pomenesc că sunt acolo unde ai hotărât tu să mă aduci, tocmai acolo unde coşmarurile mele m-au prevenit să nu mă mai întorc.
MARIA-MAGDALENA: Doar am trăit bine aici până nu de mult. Am trăit multă vreme aici. Nu erai nefericit.
JEAN: Asta-i altceva. Îţi dai totuşi seama că nu mai e la fel. Pe vremuri, mă rog, era un parter, nici pe atunci nu prea luminos. Acum, casa s-a lăsat. Am părăsit-o tocmai fiindcă începuse să se afunde, fiindcă apa se infiltra prin duşumea. Când mă gândesc ce uşor puteai să eviţi asta! Ia pune mâna: cearşafurile sunt umede.
MARIA-MAGDALENA: Am să pun cărămizi calde în pat.
JEAN: Şi mucegaiul! Igrasia de pe partea de jos a pereţilor! Totul e murdar, slinos, îmbâcsit şi continuă să se afunde.
MARIA-MAGDALENA: Ţi-ai băgat-o în^cap. Unde ai mai văzut tu să se afunde casele?
JEAN: Va să zică, tu nu-ţi dai seama de nimic?
MARIA-MAGDALENA: Tu vezi totul în negru. Ai o imaginaţie morbidă.
JEAN: Dar asta sare în ochi! E ceva ce se întâmplă mereu! Străzi întregi, oraşe întregi, civilizaţii întregi au fost înghiţite de pământ.
MARIA-MAGDALENA: Lucrul se petrece atât de încet… Atât de încet… pe nesimţite… Şi-apoi, dacă asta e soarta tuturor, trebuie s-o acceptăm. După aceea se fac săpături. Casele îngropate ies iar la iveală şi înfloresc din nou în împărăţia soarelui.
JEAN: Până una alta, ne scufundăm. Detest genul ăsta de locuinţe.
MARIA-MAGDALENA: Majoritatea oamenilor trăiesc aşa, în case ca asta.
JEAN: Se complac în mocirlă, se hrănesc din ea. Îi priveşte, dacă le place umbra sau noaptea. Tu puteai să mă scuteşti de astea. Să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris, să nu pot scăpa de ce mi-a fost scris! Nu-mi plac decât casele cu ziduri şi acoperişuri transparente, sau chiar fără ziduri şi fără acoperiş, unde soarele intră în valuri de soare, unde aerul intră în valuri de aer. Ah, oceanul soarelui!… Oceanul cerului!
MARIA-MAGDALENA: îmi spuneai uneori că vrei să pleci din casa nouă. De aceea am căutat.
JEAN: Nu voiam să mă mut cu orice preţ. Voiam s-o părăsesc doar ca să mă mut într-o casă şi mai luminoasă, învăluită în azur, străbătută de azur. O casă cocoţată pe-un vârf de munte, cred că o mai fi existând aşa ceva pe lume. Sau deasupra unui râu. Nu în râu, suspendată în aer, nu mult deasupra apei,
17' cu obraji de flori la ferestre, flori din care nu vezi nici rădăcina, nici tulpina, numai partea de sus, doar faţa, flori la îndemână. Sunt flori care plâng, nu zic, dar sunt şi flori care râd! De ce să nu le alegem pe acelea care se înalţă zâmbind?
MARIA-MAGDALENA: Grădini de felul ăsta, case de felul ăsta nu sunt de noi, ele depăşesc posibilităţile noastre.
JEAN: Fotoliul ăsta şchiop, uşile astea putrede, scrinul ăsta mâncat de carii…
MARIA-MAGD ALENA: E o mobilă de epocă.
JEAN: Are nămol prin sertare.
MARIA-MAGDALENA: Vezi bine, e autentică. Eşti veşnic nemulţumit.
JEAN: Am prieteni care stau pe coline minunate, pe culmi strălucitoare. Plătesc mai puţin decât noi; o nimica toată. Iar alţii nici măcar nu plătesc chirie.
MARIA-MAGDALENA: Şi-au moştenit casele de la părinţi. Noi n-am avut norocul ăsta. Eu dacă am un pat, un pic de lumină şi dacă sunt cu tine, mi se pare frumos.
JEAN: Să trăiesc în amurg, sau în beznă, când mie nu-mi plac decât zorile 1
MARIA-MAGDALENA: Sunt oameni care trăiesc sub poduri, care n-au un acoperiş. Ar trebui să fii mai mulţumit de soarta ta.
JEAN: Ce noroc pe ei! Ale lor sunt străzile, ale lor sunt pieţele, grădinile, ale lor livezile, a lor e marea, ei nu sunt legaţi de o localitate.
MARIA-MAGDALENA: Ascultă-mă. Ţi-o repet: e un apartament normal. Camere, paturi, cărţi, o bucătărie, suntem acasă.
JEAN: In papuci uzi, în haine umede…
MARIA-MAGDALENA: O să le usuc la uscătorie, în camera mică de alături.
JEAN: In uscătoria ta plouă într-una. N-o să mai locuiesc în casa asta, n-o să mă consolez, n-o să mă resemnez. Mi-e frig. N-are nici măcar încălzire centrală.
MARIA-MAGDALENA: O să încălzesc casa cu căldura inimii mele.
JEAN: N-avem lumină electrică. Nişte lămpi vechi cu gaz!
MARIA-MAGDALENA: O s-o luminez cu lumina ochilor mei.
JEAN: Există case care te fac să uiţi că sunt nişte morminte. Ajunge să vezi cerul din ele. Cerul te consolează de viaţă, te consolează de moarte.
MARIA-MAGDALENA: Asta e o casă a obişnuinţei.
JEAN: Nu pot să trăiesc decât aşteptând ceva. Poştaşul nu trece pe strada asta.
MARIA-MAGDALENA: N-ai să mai primeşti scrisori care te enervează, scrisori neplăcute, scrisori cu înjurături, scrisori de mulţumire sau pline de solicitări de tot soiul.