Еллйа

Farsă tragică

 

          PERSONAJELE:

          BĂTRÂNUL, 95 de ani.

          BĂTRÂNA, 94 de ani.

          ORATORUL, între 45 şi 50 de ani.

          Şi multe alte personaje.

 

          DECORUL.

          Pereţi circulari cu un intrând în fund. O încăpere foarte sărăcăcioasă. În dreapta, pornind dinspre avanscenă, trei uşi. Apoi o fereastră, cu un scăunel de bucătărie în faţa ei; pe urmă încă o uşă. În intrând, în fund, o uşă somptuoasă, cu două batante, şi alte două uşi, aşezate faţă în faţă, încadrând uşa somptuoasă: aceste două uşi, sau cel puţin una dintre ele, sunt aproape complet ascunse ochilor publicului. În stânga scenei, tot pornind dinspre avanscenă, trei uşi, o fereastră, având lângă ea un scăunel de bucătărie, aşezată simetric faţă de cea din dreapta, apoi o tablă neagră şi un podium.

          Pentru mai multă claritate, vezi planul de mai jos.

          La marginea scenei, două scaune, unul lângă altul. De plafon atârnă o lampă cu gaz. Cortina se ridică. Semiîntuneric. Bătrânul stă aplecat la fereastra din dreapta, urcat pe scăunelul de bucătărie. Bătrâna aprinde lampa cu gaz. Lumină verde. Îl trage pe Bătrân de mânecă.

 

 

 

          BĂTRÂNA: Hai, puiule, închide fereastra, miroase urât apa stătută… intră şi ţânţarii…

          BĂTRÂNUL: Lasă-mă-n pace!

          BĂTRÂNA: Hai, puiule, hai, aşază-te pe scaun. Nu te mai apleca, ai să cazi în apă. Doar ştii ce-a păţit Francisc I. Ai grijă.

          BĂTRÂNA: Iar îmi vii cu exemple istorice! M-am săturat de istoria Franţei, căcăreaza mea. Vreau să mă uit; bărcile de pe apă sunt ca nişte pete pe discul soarelui.

          BĂTRÂNA: N-ai cum să le vezi, nu-i soare, e întuneric, puiule.

          BĂTRÂNUL: Rămâne umbra lui. (Se apleacă foarte mult.)

          BĂTRÂNA (îl trage cu toată puterea): Vai!… mi se face frică, puişor… hai, dă-te jos, n-ai să le vezi când vin. N-are rost. E întuneric… (Bătrânul se lasă tras împotriva voinţei sale.)

          BĂTRÂNUL: Vroiam să mă uit, îmi place aşa mult să privesc apa.

          BĂTRÂNA: Nu ştiu cum poţi, puiule… Pe mine mă ia cu ameţeală. Ah! casa asta… şi insula, nu mă pot obişnui… de jur-împrejur apă… de sub ferestre, apă cât vezi cu ochii… (Bătrâna, trăgându-l pe Bătrân, se îndreaptă spre cele două scaune din marginea scenei. Bătrânul se aşază cât se poate de firesc pe genunchii Bătrânei.)

          BĂTRÂNUL: E şase după-masă… Şi s-a făcut deja întuneric, îţi mai aduci aminte? Pe vremuri era altfel; era lumină până la nouă seara, până la zece, până la miezul nopţii.

          BĂTRÂNA: Chiar aşa, ce memorie ai!

          BĂTRÂNUL: Multe s-au schimbat de-atunci.

          BĂTRÂNA: De ce oare? Tu ce crezi?

          BĂTRÂNUL: Habar n-am, Semiramida, căcăreaza mea… Poate fiindcă pe cât înaintezi, pe-atât te-afunzi mai tare. E din cauza pământului care se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte, se-nvârte…

          BĂTRÂNA: Se-nvârte, se-nvârte, puiule… (Tăcere.) Vai! ce savant eşti, ce talentat eşti, puişor! Puteai s-ajungi preşedinte şef, rege şef, sau chiar doctor şef, mareşal şef, numai să fi vrut, să fi avut şi tu un dram de ambiţie în viaţă…

          BĂTRÂNUL: La ce bun? Tot n-am fi trăit mai bine… şi la urma urmei noi avem o situaţie, eu sunt totuşi mareşal, mareşalul imobilului, doar sunt portar.

          BĂTRÂNA (îl mângâie pe Bătrân aşa cum mângâi un copil): Puişorule, copil mic…

          BĂTRÂNUL: Mă plictisesc de moarte.

          BĂTRÂNA: Erai mai vesel când te uitai la apă… Hai, apucă-te şi tu să imiţi ca să mai râdem şi noi, cum ai făcut aseară.

          BĂTRÂNUL: De ce nu imiţi tu? E rândul tău.

          BĂTRÂNA: Ba-i rândul tău.

          BĂTRÂNUL: Al tău.

          BĂTRÂNA: Ba al tău.

          BĂTRÂNUL: Ba al tău.

          BĂTRÂNA: Ba al tău.

          BĂTRÂNUL: Bea-ţi ceaiul, Semiramida. (Bineînţeles, nu e ceai.)

          BĂTRÂNA: Hai, fă ca februarie.

          BĂTRÂNUL: Nu-mi plac lunile anului.

          BĂTRÂNA: Deocamdată n-avem altele. Fă-o pentru mine…

          BĂTRÂNUL: Bine. Uite: februarie. (Se scarpină în cap ca Stan Laurel.)

          BĂTRÂNA (râzând, aplaudând): Curat februarie! Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc, eşti tare drăguţ, puişor. (Îl îmbrăţişează.) Vai, ce talentat eşti! Puteai s-ajungi pe puţin mareşal şef, dacă vroiai…

          BĂTRÂNUL: Sunt portar, mareşalul imobilului. (Tăcere.)

          BĂTRÂNA: Hai, spune-mi povestea, ştii tu, povestea aia: Atunci am râs…

          BĂTRÂNUL: Iarăşi?… M-am săturat… Atunci, am râs tot asta… Îmi ceri mereu acelaşi lucru!… „Atunci am râs…” Ce plictiseală… De şaptezeci şi cinci de ani de când suntem căsătoriţi, în fiecare seară, dar absolut în fiecare seară, mă pui să-ţi spun aceeaşi poveste, să imit aceleaşi persoane, aceleaşi luni… tot aia şi tot aia… hai mai bine să vorbim despre altceva…

          BĂTRÂNA: Puiule, eu nu mă plictisesc deloc… E viaţa ta… pentru mine viaţa ta e pasionantă.

          BĂTRÂNUL: O ştii pe dinafară.

          BĂTRÂNA: Dar uit imediat totul… în fiecare seară sufletul meu e proaspăt… Da, puiule, de-asta iau purgative… pentru tine, puişor, în fiecare seară sunt ca nouă… Hai, începe, te rog.

          BĂTRÂNUL: Cum vrei tu.

          BĂTRÂNA: Dă-i drumul, spune povestea… E şi povestea mea, ce-i al tău e al meu! „Atunci, am râs…”

          BĂTRÂNUL: „Atunci am râs…”, căcăreaza mea…

          BĂTRÂNA: „Atunci am râz…”, puişorul meu…

          BĂTRÂNUL: „Atunci am răzbit până la un gard uriaş. Eram uzi leoarcă, frigul ne intrase în oase, după atâtea ore, zile, nopţi, săptămâni…”

          BĂTRÂNA: „Luni…”

          BĂTRÂNUL: „… în ploaie. Ne clănţăneau urechile, picioarele, genunchii, nasul, dinţii… au trecut optzeci de ani de-atunci. Nu ne-au dat voie să intrăm… puteau măcar deschide poarta de la grădină…” (Tăcere.)

          BĂTRÂNA: „În grădină, iarba era udă.”

          BĂTRÂNUL: „O potecă ducea către o piaţă mică; în mijlocul ei, biserica din sat…” Unde era satul ăsta? Mai ţii minte?

          BĂTRÂNA: Nu, puiule, nu mai ştiu.

          BĂTRÂNUL: Cum se-ajungea acolo, unde-i drumul? Locul se chema, cred, Paris…

          BĂTRÂNA: Parisul n-a existat niciodată, puiule.

          BĂTRÂNUL: Oraşul ăsta trebuie să fi existat, odată ce s-a scufundat. Era oraşul lumină, fiindcă lumina s-a stins, s-a stins, de patru sute de mii de ani… N-a mai rămas din el decât un cântec.

          BĂTRÂNA: Un cântec-cântec? Ciudat. Ce cântec?

          BĂTRÂNUL: Un cântec de leagăn, o alegorie: Paris sera toujours Paris.

          BĂTRÂNA: Şi se-ajungea prin grădină? Era departe?

          BĂTRÂNUL (visează, pierdut): Cântecul?… Ploaia?…

          BĂTRÂNA: Ce talentat eşti. Dacă aveai şi tu un dram de ambiţie în viaţă, ai fi ajuns rege şef, ziarist şef, actor şef, mareşal şef… Dar toate-au fost înghiţite în gaura neagră… în marea gaură neagră… în gaura neagră, aşa e cum îţi spun. (Tăcere.)

          BĂTRÂNUL: „Atunci, am râs…”

          BĂTRÂNA: Da, da, zi mai departe…

  
Attachments
Scaunele de Eugen Ionescu.doc 233 Kb . 14 Views