AnnaE
#0

Ura de Anne Holt Vik & Stubo partea a 4-a

PARTEA ÎNTÂI

Crăciun 2008

Copilul invizibil

Era a douăzecea noapte de decembrie. Una dintre acele nopți de sâmbătă pline de promisiuni înșelătoare, alunecând încetișor către ultima duminică de advent. Oamenii hoinăreau prin baruri și restaurante, blestemând violentele căderi de zăpadă care atacaseră Oslo-ul pe neașteptate, de câteva ceasuri. Temperatura urcase la trei grade sub zero și tot ce mai rămăsese din atmosfera Crăciunului era o mâzgă cenușie, întinsă pe fâșiile de polei și prin bălțile de zăpadă topită.

O fetiță stătea nemișcată, în picioarele goale, în mijlocul străzii Stortingsgaten.

— Când nopțile-s tot mai lungi, cânta ea, și frigul le cuprinde

Purta o cămașă de noapte galben deschis, împodobită pe piept cu buburuze. Piciorușele care-i ieșeau de sub cămașa de noapte, afundându-se în zăpada moale, erau subțiri ca niște bețișoare chinezești. Copila, plăpândă și pe jumătate dezbrăcată, era atât de puțin potrivită cu tabloul urban în care ajunsese, încât nimeni nu o observase încă. Sezonul petrecerilor de dinaintea sărbătorilor de sfârșit de an atinsese apogeul și fiecare avea destule treburi de care să se ocupe. O puștoaică pe jumătate goală, fredonând în plină noapte pe una dintre străzile capitalei, devenea la fel de invizibilă ca unul dintre personajele din cărțile pe care fetița le avea acasă, unde animale fabuloase din Africa se ascundeau în desenul peisajelor norvegiene, încrustate în scoarța și în frunzele copacilor, aproape imposibil de remarcat, căci nu aparțineau mediului lor natural.

— Și-atunci mămica șoricică zice

Toată lumea ieșise să se distreze, dar puțini reușeau să își atingă țelul. În fața magazinului de bijuterii Langgaard o femeie se uita lung la propria-i vomă, sprijinită de vitrina securizată. Un piure roșu închis de zmeură, pe jumătate digerat, se scurgea printre resturi de costiță și bucăți de carne, prin zăpada zemuită și nisipul antiderapant. De pe trotuarul celălalt, câțiva tineri îi strigau în bătaie de joc un soi de poezioare fără sens. Trăgeau după ei, totodată, prin fața Teatrului Național, un coleg care nu mai știa pe ce lume se află, fără să le mai pese că își pierduse un pantof. La ușa barurilor, în ger, dârdâiau grupuri de fumători. Un vânt sărat, sosit dinspre fiord, trecea pe străzi amestecându-se cu damfurile de tutun, alcool și parfum ieftin și grețos. Miros de noapte într-un mare oraș norvegian, înainte de Crăciun.

Nimeni, însă, nu remarca fetița care cânta cu glas moale, exact între cele două linii sclipitoare ale tramvaiului.

— … și mama șoricică… și mama șoricică…

Se blocase.

— … și mama șoricică…

Tramvaiul 19 plecase în direcția Palatului Regal, din stația aflată la o sută de metri depărtare. Asemeni unei sănii grele, încărcat de oameni care nu prea știau unde se duc, își mărea încet viteza coborând panta domoală dinspre Hotelul Continental. Unii abia de mai știau ce-i cu ei. Dormeau. Alții aminteau cu voce împleticită despre existența unor baruri posibile, pe unde s-ar mai fi putut bea ceva, și despre nu știu care gagici cu care și-ar fi putut încerca norocul până să fie prea târziu. Câțiva își ațintiseră privirile în gol, spre căldura grea răspândită pe geamuri ca un soi de întuneric cenușiu și umed.

La intrarea la Theatercafé, un bărbat își ridică ochii de la pantofii ajunși într-o stare mizerabilă, pe care și-i alesese pentru această seară gândindu-se că zăpada va mai zăbovi să apară. Picioarele îi erau ude leoarcă, iar dârele de sare aveau să fie foarte greu de șters, odată încălțămintea uscată.

A fost cel dintâi care a observat copilul.

A deschis gura pentru a-i striga să fie atentă. Până să tragă aer în piept, cineva îl împinse din spate, obligându-l să facă un efort considerabil pentru a se ține pe picioare.

— Kristiane! Kristiane!

O femeie îmbrăcată în costum popular se împiedică în fusta înfoiată. Din reflex, se agăță de bărbatul încălțat în pantofii Enzo Poli distruși. Acesta încă nu își recăpătase echilibrul, așa că se prăbușiră amândoi.

— Kristiane, scânci femeia încercând să se ridice.

Vatmanul apăsă pe claxon cu putere.

Se pregătea să încheie o a doua tură epuizantă, când tocmai zărise fetița. Un urlet de metal frecându-se de metal se auzi până în depărtare când frânele încercară să facă tot ce puteau mai bine pe șinele ude și înghețate.

— … și-atunci mama șoricică le zise copilașilor zburdalnici, cânta Kristiane.

Tramvaiul nu mai era decât la șase metri de copil, și încă nu își oprise înaintarea, când mama reuși să se ridice. O apucă la fugă pe stradă, cu fusta pe jumătate ruptă, își scrânti un picior, dar reuși să nu cadă, strigând încă o dată:

— Kristiane!

Mai târziu, aveau să susțină că bărbatul care țâșnise de nicăieri semăna cu Batman. Poate și din cauza mantalei sale largi. Fiindcă, în realitate, era scund și destul de gras, ba chiar și chel. Având în vedere că toți ochii erau întorși către copil și către mama sa pierdută de groază, nimeni nu îl observase pe bărbatul care se strecurase cu o siguranță remarcabilă prin fața tramvaiului ce făcea un zgomot asurzitor. Fără a se opri vreo clipă, luase fetița în brațe și trecuse în partea cealaltă. Abia ce ieșise dintre șine că tramvaiul se și oprise exact deasupra urmelor aproape invizibile ale copilului. O bucățică de bonetă, prinsă de tampoane, fâlfâia acum ușor în vânt.

Orașul oftă ușurat.

Nu se mai auzea nicio mașină. Râsetele și țipetele amuțiseră. La fel și clopotul tramvaiului. Nimeni nu mai scotea nicio vorbă, de parcă celor de față încă nu le venea să creadă că totul se terminase cu bine. Vatmanul încremenise pe scaunul lui, cu fața ascunsă în mâini, cu ochii larg deschiși. Până și mama fetiței părea că înlemnise la câțiva metri depărtare, cu hainele elegante sfâșiate, cu brațele atârnând.

— … dacă nimeni nu pică-n capcană…, continua să cânte Kristiane fără a se uita la bărbatul care o ducea în brațe.

Cineva începu să aplaude încet. I se alăturară și alții. Sunetul crescu și femeia în costum popular păru să se trezească.

— Micuța mea! strigă alergând către fetiță, smulgând-o din brațele bărbatului și strângând-o la piept. Să nu mai faci niciodată așa ceva! Promite-i lui mami că nu o să mai faci niciodată, dar niciodată așa ceva!

Inger Johanne Vik ridică un braț, fără a se gândi la ceva și fără a lăsa jos copilul. Figura bărbatului nu își schimbă expresia în momentul în care palma îi atinse obrazul cu putere. Fără a lua în seamă desenul roșu și arzător lăsat de degetele femeii, schiță un zâmbet, făcu lent o plecăciune adâncă de modă veche, îi întoarse spatele și dispăru.

— … să fiți atenți, cânta micuța, cu toții vom sărbători-mpreună noul Crăciun!

— I s-a-ntâmplat ceva? E bine?

Un val de oameni în haine de gală ieșea de la Continental. Toți vorbeau în același timp, simțind că s-a întâmplat un lucru deosebit, dar prea puțini înțelegând și ce. Unii vorbeau despre un pieton lovit de tramvai, alții despre o tentativă de răpire a copilului, strania nepoțică a miresei.

— Frumoasa mea, plângea mama. Să nu mai faci așa ceva.

— Femeia murise, îi răspunse Kristiane. Mi-e frig.

Mama porni către hotel cu pași șovăitori, ca să nu cadă. Mireasa o aștepta la ușă. Bustiera fără bretele era acoperită de paiete albe. Mătasea îi cădea în falduri grele peste șoldurile suple, până la picioarele încălțate într-o pereche de pantofi brodați cu perle de o albeață scânteietoare. Vedeta serii era cât se poate de frumoasă cu machiajul perfect. Coafura îi era nu mai puțin impecabilă decât la începutul festinului, cu câteva ore mai devreme. Nuanța umerilor dezgoliți ar fi putut sugera că își petrecuse călătoria de nuntă înaintea căsătoriei propriu-zise. Și nu părea să-i fie frig.

— Cum se simte? își întrebă sora, zâmbind și mângâind obrazul nepoatei.

— Tata, zâmbi și Kristiane. Tata măritată! Ce frumoasă ești!

— Nu la fel s-ar putea spune despre mama ta, murmură mireasa.

Doar Kristiane o auzi. Inger Johanne nu aruncă nici măcar o privire spre sora ei, ci înaintă cu pași grei în interiorul cald. Nu își dorea decât să urce în camera ei, să se bage cu fiica ei sub plapuma de puf, poate să-i facă o baie înainte, o baie fierbinte, fiindcă micuța ei era înghețată și trebuia să se încălzească. Se clătina și respira greu. Chiar dacă, la paisprezece ani, Kristiane abia dacă era ceva mai grea decât un copil de zece, mama ei nu o mai putea duce în brațe. Fusta bunadului, costumul tradițional norvegian, nu mai stătea deloc cum trebuie, așa că din doi în doi pași călca pe ea. Părul, prins în coadă suedeză, se desfăcuse. Ideea pieptănăturii venise din partea lui Yngvar și, destul de stresată în orele de dinaintea ceremoniei, se conformase. Câteva minute se simțise de parcă ar fi jucat rolul Brunhildei într-un spectacol dintre cele două războaie mondiale.

Un bărbat voinic apăru în fugă de la primul etaj.

— Ce s-a-ntâmplat? Ce s-a-n… E bine? Dar tu?

Yngvar Stubø încercă să își prindă de mână soția. Aceasta îl dădu la o parte înnebunită de furie, cu dinții încleștați:

— Ce idee cretină! Nu suntem decât la zece minute de casă, cu taxiul! Zece minute!

— Ce e așa de cretin? Ce să fi Lasă-mă s-o duc eu, Inger Johanne. Rochia ți s-a rupt toată și-ar fi mai

— Nu e nicio rochie! E un bunad! O fustă! Și-a fost ideea ta! Și coafura asta îngrozitoare, și hotelul ăsta și s-o luăm și pe Kristiane! Putea să fi murit!

Cu lacrimile curgând, își lăsă jos, încet-încet, copilul. Uriașul o luă ușurel în brațe și urcară împreună scările. Fără niciun cuvânt. Kristiane cântă mai departe, cu voce subțire și pură:

— Hop-la, hop-la, tra-la-la, e seara de Crăciun și toată lumea se distrează!

— Doarme, Inger Johanne. Doctorul a spus că va fi bine. Nu are niciun rost să ne întoarcem acum acasă. E…

Bărbatul aruncă o privire către ecranul televizorului fără sonor, pe care conducerea hotelului le ura bun venit doamnei și domnului Yngvar Stubø.

— Trei și un sfert. E aproape trei și un sfert dimineața, Inger Johanne.

— Vreau să mă întorc acasă.

— Păi…

— Nu ar fi trebuit să acceptăm invitația. Kristiane e prea mică.

— Va împlini în curând paisprezece ani, răspunse Yngvar frecându-și obrajii. Nu se poate spune că e un gest iresponsabil ca o puștoaică de paisprezece ani să participe la căsătoria mătușii ei. Ba chiar este o dovadă de generozitate din partea surorii tale să ne ofere apartamentul de hotel și babysittingul.

— Ce să-ți spun, ce mai babysitting! mârâi soția împroșcând un nor fin de salivă.

— Albertina a adormit, oftă Yngvar. S-a întins pe canapea și a adormit în momentul în care a crezut că și pe Kristiane a luat-o somnul. Ce altceva să fi făcut? De asta și era aici, Inger Johanne. Kristiane se cunoștea cu Albertina. Nici nu ne-am fi putut aștepta să fi făcut altceva decât ce i-am cerut. Adică să o ia cu ea pe Kristiane, după desert, și să urce în cameră. A fost un accident nefericit, trebuie să accepți asta.

— Un accident? Accident este când o copiliță ca ea o copiliță cum e Kristiane trece de ușa încuiată a hotelului fără ca nimeni să își dea seama? Accident este atunci când o bonă, pe care, de altfel, Kristiane nici nu o cunoaște chiar așa de bine, din moment ce îi spune „femeia”, se culcă și doarme atât de adânc încât Kristiane o crede moartă? Când asta mică pleacă unde vede cu ochii în orașul plin de lume? De oameni beți morți? După care se pierde pe o stradă întunecată, fără haine, fără pantofi și fără…

Își ascunse fața în palme și izbucni în lacrimi. Yngvar se ridică și i se alătură, pe marginea patului.

— Ne culcăm? o întrebă în șoaptă. Mâine totul va părea mai puțin sinistru. Până la urmă, în mare, lucrurile au ieșit bine. Avem de ce să ne bucurăm. Haide la culcare.

Femeia nu îi răspunse. Spatele plin îi tremura la fiecare respirație.

— Mami.

Inger Johanne își șterse iute lacrimile și se întoarse spre copil cu un zâmbet larg.

— Da, iubito.

— Din când în când sunt invizibilă.

De pe coridor se auziră râsete. Cineva strigă:

— Sănătate!

O voce de bărbat ceru să i se spună unde e mizeria aia de mașină de făcut cuburi de gheață.

Inger Johanne se întinse cu grijă în pat. Mângâie ușor părul blond al Kristianei și își lipi buzele de urechea fetiței.

— Nu și pentru mine, Kristiane. Pentru mine nu ești niciodată invizibilă.

— Ba da, răspunde Kristiane chicotind. Și pentru tine. Sunt copilul invizibil.

Și, înainte ca mama ei să fi avut timpul să o contrazică, în vreme ce clopotul primăriei anunță că s-a mai scurs un ceas din această a douăzecea zi a anului, Kristiane căzu într-un somn de plumb.

Attachments