Moara de pe Floss de George Eliot
CARTEA ÎNTÂI
Capitolul I
La moara Dorlcote
În locul unde râul Floss își lărgește albia și apele lui aleargă printre malurile verzi către mare și către fluxul mângâietor care-i gonește în întâmpinare, o câmpie largă îi aține calea, cuprinzându-l într-o caldă îmbrățișare. Purtate de fluxul puternic, corăbiile negre, încărcate cu scânduri de brad mirosind reavăn, cu saci doldora de semințe grele, uleioase, de in sau maldăre de cărbune cu sclipiri întunecate alunecă spre orașul St. Ogg’s ale cărui vechi acoperișuri din olane roșii și dană cu frontoane largi se ivesc între dealul împădurit și malul râului, împrumutând apei o nuanță caldă, purpurie, sub privirea furișă a soarelui de februarie. În depărtare, de o parte și de alta, se întind pășuni bogate și loturi de pământ negru, unele pregătite să primească semințele plantelor cu frunze verzi și late, altele smălțuite de culorile cerealelor de toamnă cu fir plăpând. Ici-colo, în spatele gardurilor vii, se mai zăresc rămășițele grămezilor de snopi aurii din anul trecut; pretutindeni, printre arbuști, răsare coroana câte unui copac, iar corăbiile din depărtare par să-și înalțe catargele și să-și întindă pânzele cărămizii printre ramurile răsfirate ale frasinilor. În apropierea orașului cu acoperișuri roșii, pârâul Ripple își varsă apele zglobii în albia râului Floss. Cât de încântător e acest pârâu cu undele lui întunecate și nestatornice! Când rătăcesc pe mal și ascult susurul monoton al apei, ca glasul unei ființe duioase ce nu te poate auzi, râul pare o făptură vie, un tovarăș. Îmi amintesc de sălciile mari, plângâtoare... Îmi amintesc podul de piatră.
Aici se află moara Dorlcote. Cu toate că norii atârnă amenințători și după-amiaza e pe sfârșite, vreau să zăbovesc câteva clipe aici, pe pod, și s-o privesc. E plăcut s-o privești, chiar și la sfârșit de februarie, în acest anotimp desfrunzit: poate că vremea rece și umedă adaugă și mai mult farmec casei primitoare și îngrijite, de o vârstă cu ulmii și castanii care o adăpostesc de vântul din miazănoapte. Apele umflate ale râului ajung până la dumbrava de sălcii, înecând pe jumătate fâșia de iarbă care înconjoară ograda din fața casei. Stau și mă uit la șuvoiul de apă, la iarba proaspătă, la pulberea delicată de un verde-argintiu care îndulcește contururile trunchiurilor groase și ale ramurilor ce sclipesc pe sub crenguțele purpurii, golașe, și simt cât mi-e de dragă apa; invidiez rațele albe care se vâră cu capul la fund, printre sălcii, fără să se sinchisească că par atât de caraghioase pentru lumea mai uscată de deasupra lor.
Vuietul apei și duduitul morii îți dau o senzație de visătoare vătuire a auzului, care face priveliștea să pară și mai calmă; e ca o perdea de sunete care te desparte de lumea dinafară. Apoi, deodată, se aude huruitul căruței mari, cu coviltir, care se întoarce acasă, încărcată cu saci de grâne. Căruțașul cumsecade se gândește că, la o oră atât de târzie, prânzul lui se usucă amărât în cuptor; și totuși nu se va așeza la masă decât după ce o să dea de mâncare cailor, animalele acelea puternice și supuse, cu ochi răbdători, care, îmi închipui, îi aruncă printre ochelari câte o privire de blândă mustrare, fiindcă a pocnit atât de tare din bici, ca și cum ar mai fi fost nevoie de un asemenea îndemn. Ia te uită cum urcă dealul spre pod, întinzând gâtul și grăbind pasul pe măsură ce se apropie de casă. Mă uit la copitele lor mari și aspre, care parcă înșfacă pământul bătătorit, la grumajii lor puternici, răbdători, care se apleacă sub jugul greu, la mușchii viguroși ai crupelor încordate. Mi-ar plăcea să-i aud nechezând lângă nutrețul pe care l-au câștigat cu atâta trudă și să-i văd cu grumajii nădușiți, fără hamuri, afundându-și nările fremătânde în apa tulbure a jgheabului. Au ajuns pe pod: iată-i cum grăbesc pasul la vale și coviltirul dispare după pomi, la cotitură.
Acum pot să-mi întorc din nou privirile către moară și să mă uit la roata care se mișcă neîncetat, împroșcând diamante de apă. Fetița privește și ea. Stă nemișcată pe malul apei de când m-am oprit pe pod. Iar lângă ea, o potaie albă cu o ureche cafenie țopăie și latră de parcă s-ar tot certa cu roata morii, fără să ajungă la niciun rezultat; poate că-i geloasă pentru că fetița cu bonetă de biber, în loc să se joace cu ea, urmărește absorbită mișcarea roții. Dar cred că e timpul ca fetița să intre în casă unde o așteaptă un foc bun. Lumina roșie a asfințitului își mistuie lucirea sub cenușiul din ce în ce mai adânc al cerului. Ar fi timpul să-mi urnesc și eu brațele de pe piatra rece a podului și să plec...
E adevărat că mi-au amorțit de tot. Adormisem cu coatele apăsate pe brațele scaunului, visând că mă aflu pe podul din fața morii Dorlcote, într-o după-amiazâ de februarie, cu mulți ani în urmă. Înainte de a ațipi, tocmai voiam să vă povestesc despre ce vorbeam cu domnul și doamna Tulliver, stând în fața focului, în salonul din stânga, în după-amiaza care mi-a aparul în vis.
