In ajun de Ivan Turgheniev
I
Pe malul râului Moscova, aproape de Kunţovo, doi tineri şedeau tolăniţi pe iarbă la umbra unui tei înalt, într-o zi înăbuşitor de caldă din vara anului 1853. Unul, de vreo douăzeci şi trei de ani, înalt, smead, cu un nas ascuţit, dar cam strâmb, având o frunte lată şi un zâmbet stăpânit pe buzele sale cărnoase, se întinsese pe spate şi ochii săi mici, cenuşii, uşor mijiţi, cătau pe gânduri în depărtare. Celălalt şedea cu pieptul lipit de pământ, sprijinindu-şi cu amândouă mâinile capul cu păr bălai, creţ şi privea de asemeni undeva, departe. Era cu trei ani mai în vârstă decât tovarăşul său, dar părea, mult mai tânăr. Mustăţile abia îi mijiseră, iar un pufuşor fin îi acoperea bărbia. O drăgălăşenie copilărească, o graţie atrăgătoare erau întipărite în trăsăturile delicate ale feţei lui rotunde, proaspete, în blânzii săi ochi căprui, în buzele-i frumos arcuite, cărnoase, şi în mâinile sale albe. Radia de sănătate veselă şi fericită, de tinereţe uşuratică, încrezută, răsfăţată, încântătoare… îşi rotea ochii, zâmbea şi îşi sprijinea capul în pumn, alintându-se ca băieţandrii care ştiu că-s admiraţi. Purta un surtuc alb, larg ca o bluză, îşi înfăşurase gâtul subţire cu o eşarfa albastră. Iar o pălărie boţită de pai zăcea alături în iarbă.
Pe lângă dânsul, tovarăşul său părea un om îmbătrânit şi nimeni nu şi-ar fi putut închipui, privindu-i figura colţuroasă, că şi lui îi e bine, că şi el trăieşte clipe de desfătare. Şedea într-o poziţie incomodă. Iar capul lui mare, lătăreţ la creştet şi mai ascuţit spre bărbie, părea înfipt la întâmplare pe un gât prea lung. Stângăcia se vădea până şi în poziţia mâinilor şi a bustului său, strâns tare într-un surtuc negru cam scurtuţ, precum şi în atitudinea picioarelor sale lungi cu genunchii înălţaţi în sus, ca labele de dinapoi ale lăcustelor. Totuşi, îţi dădeai seama numaidecât că aveai de-a face cu o persoană bine educată. Un aer de om cumsecade se desprindea din întreaga lui fiinţă stângace. Iar figura lui, departe de a fi frumoasă şi chiar puţin ridicolă, răsfrângea bunătate şi deprinderea de a gândi. Se numea Andrei Petrovici Bersenev. Iar tovarăşul său, tânărul cel blond, purta numele de Pavel Iakovlevici Şubin.
— De ce şezi pe spate şi nu întins ca mine pe burtă? Începu Şubin. Aşa-i cu mult mai bine. Mai cu seamă când ridici picioarele şi baţi din călcâie – uite aşa! Ai iarba sub nas: când te saturi să priveşti peisajul, te uiţi la o goangă pântecoasă care se urcă pe un firişor de iarbă sau la vreo furnică ce umblă încoace şi încolo. Zău că-i mai bine aşa! Că tu ţi-ai luat acum o poză pseudoclasică, leit ca o balerină, când se sprijină cu coatele de o stâncă de carton. Nu uita că ai acum dreptul la o odihnă desăvârşită. Ce? E glumă să ieşi al treilea candidat[1] după un asemenea examen?! Odihniţi-vă, sir! Nu mai staţi într-o veşnică încordare. A sosit vremea destinderii!
Şubin îşi rosti discursul cu o voce nazală, jumătate plictisit, jumătate în glumă (cum vorbesc îndeobşte copiii răsfăţaţi cu prietenii casei, care le aduc bomboane) şi, fără să aştepte răspunsul, urmă:
— Pe mine mai cu seamă mă surprinde la furnici, gândaci şi alte stimabile goange uimitoarea lor seriozitate. Mişună în toate părţile cu nişte aere atât de importante, de parcă viaţa lor ar însemna ceva! Ian te uită: omul, regele creaţiei, o fiinţă superioară, le dă atenţie… iar ele nici nu se sinchisesc de dânsul. Ba încă, vezi bine, câte o scârbă de ţânţar se mai şi aşază pe nasul regelui creaţiei şi-l foloseşte ca hrană. Asta-i ceva jignitor! Iar pe de altă parte, stai şi-ţi zici: întrucât soarta lor este mai prejos decât soarta noastră? Şi adică de ce să nu se îngâmfe şi ele, dacă ni-i permisă nouă îngâmfarea? Ei, filosofiile, rezolvă-mi problema asta! De ce taci? Hai?
— Cum? Rosti Bersenev, tresărind.
— Cum! Îl îngână Şubin. Prietenul tău îşi expune o teorie profundă, iar tu nici nu-l asculţi.
— Admiram natura. Priveşte cât de viu strălucesc câmpiile în soare! (Bersenev era cam gângav.)
— Da, ce admirabil colorit, adeveri Şubin. Zi-i natură, şi pace!
Bersenev clătină din cap.
— Mai cu seamă tu s-ar fi cuvenit să te entuziasmezi. Asta-i în specialitatea ta: doar eşti artist.
— Ba deloc! Nu-i asta specialitatea mea, îl contrazise Şubin şi îşi puse pălăria pe ceafă. Eu sunt măcelar. Obiectul meu e carnea… modelez carne: umeri, picioare, mâini… Pe când aici nu găseşti o formă, contururi precise… numai o risipire de linii… Prinde-le, dacă poţi!
— Dar există frumuseţe şi aici, susţinu Bersenev. Şi, fiindcă veni vorba, ce-i cu basorelieful tău?
— Care basorelief?
— Copilul cu ţapul.
— La naiba, la naiba, la naiba, psalmodie Şubin. M-am uitat atent la sculptorii adevăraţi, la bătrâni, la antici – şi am sfărâmat fleacul meu. Tu îmi arăţi natura şi îmi spui: „Dar există frumuseţi şi aici!” Fără îndoială, pretutindeni se află frumuseţe, chiar şi în forma nasului tău. N-ai să alergi însă după orice fel de frumuseţe. Anticii nu alergau după frumuseţe. Ea însăşi se înfiripa în opera lor. De unde venea? Numai Dumnezeu ştie. Poate din cer. Lumea întreagă era a lor. Noi însă nu putem cuprinde totul: avem braţele prea scurte. Noi aruncăm undiţa într-un singur punct, şi stăm la pândă. Se prinde, bravo nouă! Nu se prinde… Şi Şubin îşi scoase limba.
— Stai, stai! Îl contrazise Bersenev. Eşti paradoxal. Dacă tu însuţi nu simţi frumuseţea, dacă n-o iubeşti – oriunde ai întâlni-o – atunci nici ea nu se va lăsa prinsă în opera ta. Dacă o privelişte frumoasă, dacă o muzică încântătoare nu spune nimic sufletului tău, adică dacă nu le simţi…
— Du-te încolo, atotsimţitorule! îl repezi Şubin, izbucnind într-un râs provocat de vorba asta nouă scornită de dânsul; iar Bersenev căzu pe gânduri. Nu, dragă, urmă Şubin: tu eşti un înţelept, un filosof, care ai absolvit al treilea universitatea din Moscova. Mi-i greu să-ţi ţin piept la discuţii în contradictoriu tocmai eu, un student care nu şi-a terminat studiile. Dar iată ce am să-ţi mai spun: în afară de arta mea, iubesc frumuseţea numai la femei… adică la fetele tinere, şi asta doar de puţină vreme…
El se întoarse pe spate şi îşi puse mâinile sub cap.
Tăcerea dură câteva clipe. Liniştea zădufului de amiază apăsa ca o povară pământul strălucitor, care parcă aţipise.
— Fiindcă veni vorba de femei, începu iarăşi Şubin, de ce nu-l struneşte nimeni pe Stahov? L-ai întâlnit la Moscova?
— Nu.
— A înnebunit de-a binelea bătrânul. Şade cât îi ziulica de mare la Avgustina Hristianovna a lui, moare de plictiseală, dar nu se urneşte din loc. Se boldesc unul la altul, aşa de prosteşte… Chiar ţi-i oarecum să-ţi arunci ochii la dânşii… Ei, poftim! Şi când te gândeşti cu ce familie l-a blagoslovit Dumnezeu pe omul acesta! Iar el una ştie: Avgustina Hristianovna! N-am văzut ceva mai respingător decât mutra ei de raţă. I-am făcut mai zilele trecute o caricatură, gen Dantan[2]. Nu-i rea de loc. Am să ţi-o arăt.
— Dar cu bustul Elenei Nikolaevna cum merge? îl întrebă Bersenev. Înaintează?
— Nu, frate, nu înaintează defel. Un chip ca acesta te poate duce la deznădejde. Când te uiţi la dânsa, vezi trăsături pure, severe, regulate… Ai impresia că poţi să-i redai uşor asemănarea. Când colo, îţi dai seama că-i greu de tot… îţi scapă printre degete, ca o comoară. Ai observat-o cum ascultă? Nu i se clinteşte nicio trăsătură a feţei.
[1] Grad ştiinţific acordat între 1804 şi 1884 absolvenţilor universitari cu merite deosebite, care, intrând în aparatul administrativ de stat, primeau demnitatea de secretar de colegiu (a zecea clasă în cunoscutul Tablou al rangurilor).
[2] Jean Pierre Dantan (1800-l869), sculptor-portretist şi monumentalist, autor a numeroase busturi şi statuete caricaturale ale unor cunoscuţi lideri ai vremii.
