Un cuib de nobili de Ivan Turgheniev
Capitolul I.
Într-o senină zi de primăvară, pe sub seară, câţiva nouraşi trandafirii se vedeau în tăriile cerului limpede, părând că nu plutesc, ci se depărtează în adâncul azurului.
La fereastra deschisă a unei case frumoase, aflată pe una din străzile mărginaşe ale oraşului O…, reşedinţa de gubernie (lucrurile se petreceau în 1842), şedeau două femei: una la vreo cincizeci de ani, iar cealaltă, bătrână cam de şaptezeci.
Cea dintâi se numea Măria Dmitrievna Kalitina. Soţul ei, fost procuror gubernial, om de afaceri bine cunoscut pe timpuri – un bărbat răzbătător şi hotărât, arţăgos şi încăpăţânat – murise de vreo zece ani. El căpătase o educaţie aleasă, învăţase la universitate; dar fiindcă se ridicase din clasa celor săraci, înţelesese de timpuriu nevoia de a-şi croi un drum în viaţă şi de a strânge avere. Măria Dmitrievna îl luase din dragoste; era chipeş, deştept si, când voia, foarte amabil. Măria Dmitrievna (născută Pestova) rămăsese fără părinţi încă din copilărie, petrecuse câţiva ani la Moscova în pension; iar după ce se întoarse de acolo, locui la cincizeci de verste de O…, în satul natal, Pokrovskoe, cu o mătuşă şi cu fratele ei mai mare. Curând după aceea, fratele se mută la Petersburg, căpătând o slujbă. Se purta foarte urât cu sora şi cu mătuşa sa, până când, într-o zi, moartea subită puse capăt purtărilor sale. Măria Dmitrievna moşteni Pokrovskoe, dar nu rămase multă vreme acolo; la un an după ce se căsători cu Kalitin, care izbutise să-i cucerească inima în câteva zile, satul Pokrovskoe fu schimbat pe o altă moşie, mult mai bănoasă, însă urâtă şi fără conac. In acelaşi timp, Kalitin cumpără casa din oraşul O…, unde se stabili definitiv cu sotia lui. Lângă casă se afla o grădină mare: o parte a ei dădea drept în câmp, în afara oraşului.
„Prin urmare, hotărâse Kalitin, care nu punea nici un preţ pe liniştea rurală, nu va mai fi nevoie să ne ducem la tară.” Măria Dmitrievna îşi arăta de multe ori adânca părere de rău după frumosul său Pokrovskoe, cu râul zglobiu, cu luncile întinse şi dumbrăvile înverzite. Niciodată însă nu i se împotrivea soţului, căci avea un respect profund fată de mintea şi fată de experienta lui de viaţă. Iar după cincisprezece ani de căsnicie, când acesta muri, lăsând în urmă un fiu şi două fiice, Măria Dmitrievna se obişnuise într-atât cu casa şi cu viaţa de la oraş, încât nu mai vru să plece din O.
În tinereţe, Măria Dmitrievna trecea drept o blondină drăguţă; nici la cincizeci de ani nu avea trăsături lipsite de gingăşie, desi erau putin mai îngroşate şi-şi pierduseră din frăgezime. Era mai mult sensibilă decât bună, iar apucăturile de pension şi le păstrase până în anii maturităţii; era alintată, se supăra uşor, ba chiar plângea, dacă nu i se respectau obiceiurile, în schimb, se arăta foarte prietenoasă şi amabilă dacă i se împlineau toate dorinţele şi nu era contrazisă de nimeni. Casa ei se număra printre cele mai plăcute din oraş. Avea o situaţie foarte bună, nu atât din ceea ce moştenise, cât din agoniseala soţului ei. Cele două fete locuiau cu ea; băiatul învaţa la una din cele mai bune scoli de stat din Petersburg.
Bătrâna cu care Măria Dmitrievna şedea la fereastră era acea mătuşa, sora tatălui său, cu care petrecuse odinioară câţiva ani de singurătate la Pokrovskoe. O chema Marfa Timofeevna Pestova. Trecea drept o fiinţă ciudată, o fire independentă, tuturor le spunea adevărul verde-n fată si, cu toate că avea venituri foarte modeste, se purta ca şi cum s-ar fi jucat cu miile. Nu-1 putuse suferi pe răposatul Kalitin si, de îndată ce nepoată-sa se căsători, plecă în cătunul ei, unde stătu la un ţăran zece ani încheiaţi, într-o căsuţă fără horn. Măria Dmitrievna se cam temea de ea. Cu părul negru şi cu privirea ageră chiar şi la bătrâneţe, mică şi cu nasul ascuţit, Marfa Timofeevna avea un mers vioi, se ţinea drept şi vorbea repede şi răspicat, cu o voce subţire şi sonoră. Purta totdeauna bonetă şi bluză albă.
— Ce ai? o întrebă deodată bătrâna pe Măria Dmitrievna. De ce oftezi, maică?
— Uite-aşa, îi răspunse aceasta. Ce nori minunaţi!
— Pesemne ţi-e milă de ei?
Măria Dmitrievna nu-i răspunse nimic.
— Oare de ce nu vine Ghedeonovski? rosti Marfa Timofeevna, mânuind cu iuţeala andrelele (împletea un sal mare de lână). El ar ofta împreună cu tine, dacă nu s-ar apuca să scornească vreo trăsnaie.
— Cât de aspru îl judeci totdeauna! Serghei Petrovici e un om respectabil.
— Respectabil! repetă bătrâna, cu un ton de dojana.
— şi cât de credincios i-a fost răposatului meu soţ, adăugă Măria Dmitrievna, nici acum nu-şi poate aminti de dânsul fără emoţie.
— Ba bine că nu: el 1-a scos de urechi din noroi, mormăi Marfa Timofeevna, şi andrelele porniră să-i joace şi mai dihai în mâini. Are o privire atât de smerită, începu din nou bătrâna, capul i-a încărunţit de tot, dar cum deschide gura – minte sau bârfeşte! şi încă-i consilier de stat! Ce să-i faci! Zi-i fecior de popă, şi pace!
— Dar cine-i fără de păcat, mătuşico? Desigur, el are meteahna asta! La drept vorbind, Serghei Petrovici n-a căpătat o educaţie aleasă, nu vorbeşte franţuzeşte; dar, dacă-mi dai voie, e un om plăcut.
— Da, fiindcă te linguşeşte tot timpul. Că nu vorbeşte franţuzeşte, atâta pagubă! Nici eu nu-s prea tare în „dialehtul” francez. Mai bine n-ar vorbi nici o limbă: n-ar mai spune atâtea minciuni. De altfel, uite-1, vorbeşti de lup şi lupul la uşă, adăugă Marfa Timofeevna, privind pe stradă. Iată că vine omul tău plăcut. Vai, ce lungan, parcă-i cocostârc!
Măria Dmitrievna îşi potrivi buclele. Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură ironică.
— Ce-o mai fi şi asta, maică, nu cumva e un fir de păr cărunt? Ia s-o dojeneşti pe Palaska. Ce păzeşte?
— Ei, mătuşico, totdeauna…, mormăi cu ciudă Măria Dmitrievna şi începu să ciocănească cu degetele în braţul fotoliului.
— Serghei Petrovici Ghedeonovski! anunţă cu glas piţigăiat rumenul băiat de casă, ivindu-se de după uşă.
Capitolul II.
Intră un bărbat de statură înaltă, într-o redingotă îngrijită, cu pantaloni la modă, cu mănuşi gri din piele de căprioară şi cu două cravate – una neagră deasupra şi alta albă dedesubt. Avea în totul un aer de decentă şi bună-cuviinţă, începând cu fata-i plăcută şi cu părul lins la tâmple, până la cizmele-i fără tocuri şi fără scârţ. Făcu o plecăciune mai întâi fată de stăpâna casei, apoi înaintea Marfei Timofeevna si, scoţându-şi tacticos mănuşile, se apropie să sărute mâna Măriei Dmitrievna. După ce o sărută cu respect de două ori la rând, el se aşeza alene într-un fotoliu si, frecându-şi vârfurile degetelor, întrebă cu un zâmbet:
— Elizaveta Mihailovna e sănătoasă?
— Da, îi răspunse Măria Dmitrievna, e în grădină.
— Dar Elena Mihailovna?
t 9
— şi Lenocika-i în grădină. Aveţi vreo noutate?
— Cum de nu, cum de nu, zise oaspetele, clipind arar şi ţuguindu-şi buzele. Hm!… poftim o noutate, şi încă ce noutate: A sosit Lavretki, Feodor Ivanâci.
— Fedea! strigă Marfa Timofeevna. Nu mai spune! Nu cumva-i vreo scornitură de-a ta, tăicuţa?
— Nicidecum, 1-am văzut în persoană.
— Asta încă nu-i o dovadă.
— îi merge foarte bine, urmă Ghedeonovski, prefăcându-se că nu auzise replica Marfei Timofeevna, s-a făcut mai lat în spate şi-i rumen la fată.
— îi merge bine, rosti apăsat Măria Dmitrievna, desi s-ar părea că n-are de ce să-i meargă chiar asa!
— Da, răspunse Ghedeonovski, altuia în locul lui i-ar fi ruşine să se arate între oameni.
— şi anume de ce? îl întrerupse Marfa Timofeevna. Ce prostie o mai fi asta? Omul s-a întors în patrie – unde ati vrea să se ducă? si, la o adică, cu ce-i vinovat?
— Soţul totdeauna-i vinovat când sotia lui nu are purtări frumoase, dacă-mi daţi voie să-mi spun părerea, stimată doamnă.
— Asta o spui, tăicuţa, fiindcă nu eşti căsătorit. Ghedeonovski zâmbi în silă.
— îngăduiţi-mi să fiu curios, întrebă musafirul după o scurtă tăcere, cui îi este hărăzit salul ăsta drăguţ?
Marfa Timofeevna îi aruncă o căutătură tăioasă.
— E hărăzit, răspunse ea, aceluia care nu bârfeşte, nu umblă cu şiretlicuri şi nu scorneşte niciodată nimic, numai dacă există pe lume asemenea om. Pe Fedea îl cunosc foarte bine; are o singură vină: şi-a răsfăţat prea mult nevasta. Apoi s-a însurat din dragoste şi din astfel de cununii nu iese niciodată ceva acătării, adăugă bătrâna, uitându-se chiorâş la Măria Dmitrievna şi ridicându-se din loc. Iar acum, tătucule, poţi să bârfeşti pe oricine – chiar şi pe mine…, eu mă duc, n-o să vă încurc.
t şi Marfa Timofeevna se retrase.
— Totdeauna-i asa, grăi Măria Dmitrievna, urmărindu-şi mătuşa cu privirea, totdeauna…
gasiti aici varianta audio la microfon..............https://latimp.eu/un-cuib-de-nobili-de-ivan-sergheevici-turgheniev-teatru-la-microfon-1976/
si alte piese de teatru radiofonic la microfon...............https://latimp.eu