Ellia

Un calator de Gib Mihaescu

La Grandiflora

    

          În „grădină”, adică în petecul de fîneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cîrciumei în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la țară.


     „Țara” asta nu-i departe; nici măcar cinci kilometri nu-s pînă acolo, socotind din mijlocul orășelului. Totuși pentru că drumul urcă și coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului și se lasă ca să se suie din nou pînă la jumătate coasta pe Dealul Verdii, distanța ce se pierde astfel în văi și în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orășenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toți printr-un înveliș de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să fie mari și să dea un rod fără pereche.


     Manaru a sosit pe seară și fără nevastă. Și-a schimbat hainele, apoi a aruncat o privire neliniștită în cuprinsul odăilor, de unde vagi luciri de obiecte îi rînjeau sarcastic prin întuneric, și a plecat să ia masa în oraș — „Soția mea a rămas la vie; știți, acuma strugurii dau în copt și nu poți avea încredere în nimeni… iar vierii sunt niște hoți!”


     În grădina domnului Alexandru Cocoșel, la „Grandiflora”, e deci sărbătoare mare. Paharele se ciocnesc des și cuțitele pătrund tăioase în mușchiulețele cu sînge, fumegînd pe talere de lemn.
     — Alexandre, o momi
ță!

     — Un ardei verde, băiete!

     Masa lor, așezată subt prunul cel mai noduros și mai falnic, e luminată de trei becuri, atîrnate printre ramuri, ca trei renclode neobișnuit de mari și neobișnuit de coapte. E o „idee specială” a patronului, onoare rezervată „mesei banchetelor”. Mai puțin favorizate, mesele celelalte se mulțumesc cu lumina ce se irosește spre colțuri, pînă la searbăd, din globul comun, înfipt într-un stîlp, la mijloc.
     În restul grădinii, pu
ținii consumatori, care au mai întîrziat, sunt grăbiți, cer plata nerăbdători, cu bătăi repezi de cuțit în pahare sau de inel în faianța sonoră a farfuriilor. Ei își caută și-și prind unul altuia privirile, reped scurt bărbia spre prunul cu renclode electrice, surîd cu înțeles sau clipesc din ochiul stîng, apoi pornesc spre ieșire cu zor mare și cu scobitoarea între dinți, ca dinaintea unei furtuni. Căci bateriile au început să se succeadă cu repeziciune crescîndă în jurul lui Manaru și agapele acestea nocturne și subite au radiațiuni telepatomagnetice în orășelul vestit în vii.
     Totu
și Manaru nu izbutea încă să se înveselească; bănuiala pătrunsese în el ca un cuțit lung, la fel cu cele de care se servesc cîrnățarii cînd taie șunca în felii. De ce tocmai un astfel de cuțit și nu un altul i se împlîntase în suflet, nici el n-ar fi putut lămuri precis; dar altă formă nu mai găsea uneltei care-l sfredelea nemilos. Poate pentru că atunci cînd îi venise în minte „ideea”, tîrguia mezeluri de la cîrnățăreasa cea nouă, rotundă și rumenă, ca și marfa ei. O mîngîiase puțin pe mîna albă punctată de pistrui mici și cafenii; ea-i încuraja îndrăzneala, rîzînd cu mare poftă și amenințîndu-l cu accentu-i unguresc:


     — Bate borbat…

     — Eeh, borbat! făcuse Manaru cu buze pline de dispreț, ca și cînd cuvîntul acesta „borbat” ar fi însemnat un lucru foarte netrebnic.
     
Și gîndul că și Ramură ar putea spune la fel, într-o împrejurare identică, doamnei Manaru, îl făcuse să pălească. O nepotolită curiozitate îi prelungise totuși îndrăzneala pînă pe subt bluza de stambă cu dungi verzi și galbene și degetele-i se înfipseră în sînii mari și moi.
     Iar femeia, cu care atunci vorbea a doua oară în via
ță, nu găsi altă împotrivire, decît să-l apuce puțin mai tare de brațul iscoditor și să rîdă și mai zgomotos speriindu-l cu același accent stricat: „Vin mușterei!” Lu Manaru îi venise pofta s-o plesnească însă, iată, ea deveni deodată lividă și ochii-i părură că se închid ca de-o durere. Manaru înțelesese atunr că și într-o cîrnățăreasă mai există o rămășiță de pudoare. Dacă l-ar fi pălmuit, i-ar fi sărutat mîna pistruiată și lucioasă! Dar unguroaica a gemut un „ah” atît de lung și un „nu se poate” atît de zugrumat și de făgăduitei că el și-a smuls mîna cu cruzime din cărnuri și-a pornii furios, trîntind ușa cu clopoțel.
     — Asta e! S-a terminat!… Ticălosul a îndrăznit!..
     
Și grăbea spre casă, cu pachetul în mîna întindă mult înainte, cu buza de jos lăsată, dînd buzna peste trecători, răspunzînd monosilabic la saluturi și urări.
,,Înconjurat de prietinii cei mai buni, luminat pe din afară de lumina blondă a celor trei renclode
și pe dinăuntru de lumina tot așa de vie și tot așa de blondă a repețitelor pahare, Manaru își amintește cu fiori și durere drumul acela orb și buzna aceea de sălbatec, în salonul în care Ramură, invitat la masă, își trăsese scaunul atît de aproape de doamna Manaru, că genunchii lor aproape se atingeau.
     Cine ar fi putut spune că nu se atinseseră cu un minut sau cu o clipă înainte; că nu se atingeau tot astfel de doi ani, de cînd Ramură era invitat în orice zi de sărbătoare
și chiar în multe zile de lucru la masă, sau în alte zile de orice fel, cînd nu era invitat deloc, dar cînd Manaru trebuia să plece neapărat la vie, sau la București, sau la Craiova, sau la Rîmnic? Ea refuza mai totdeauna să-l însoțească în aceste călătorii, spre necazul lui de soț năpăstuit, cînd „una în deal”, spre bucuria-i mare, cînd lua drumul departe. La întoarcere, raportul ce i-l da ea trebuia neapărat să se termine cu vechea poveste: „A fost și Ramură pe aci în sfîrșit: l-am determinat! Acuma ia pe Preoțeasca.”
     La început a fost Preo
țeasca, mai pe urmă Georgeasca și mai pe urmă Rafaileasca… Acum, că s-a măritat și Rafaileasca, oare cine ar mai putea fi pretextul lungilor convorbiri între patru ochi, pe jilțurile moi, de pluș, ale salonului?
     — La ce tot gînde
ști, Manarule? Ia mai slăbește-ne cu mutra asta acră.
     — Măi, dar pe Ramură nu-l văd. Se poate să nu fi auzit el de venirea ta?
     Manaru schimbă vorba domol
și, totuși, ceilalți parcă zîmbesc. Pe nesimțite el duce conversația spre alte limanuri, dar ceilalți zîmbesc necontenit, zîmbesc și paharele blonde ce parcă-s pline cu lumină electrică, zîmbesc și renclodele, care parcă-s pline cu vin… Totul scînleiază de zîmbet înțepător ca vinul și ca electricitatea, o bătaie de joc generală, mută și totuși zgomotoasă, in jurul unei babe oarbe din jocul copilăresc, ce se învîrtește caraghioasă în beznă. Însuși Manaru a început să zîmbească, parcă să arăte că și el își bate joc de toți și de toate. Asta, desigur, îl face și mai caraghios în ochii celor care poate știu ceva, după cum se face caraghios în ochii săi proprii; cine-i poate spune, însă, că n-ar fi încă și mai caraghios, dacă n-ar zîmbi deloc… Nu știe și trebuie să rîdă prostește ca baba-oarba cu mîni dibuitoare.
     Mesenii
țin dîrji, pe loc, vorba despre Ramură, desigur pentru că nu se poate să-i facă decît plăcere lui Manaru, pomenindu-i de un prietin bun. Băiat fără pereche! Și un crai! Aici i-a scăpat cuiva un „ssst” foarte ușor, parcă s-ar fi auzit vinul mustind. Și Manaru, galben ea vinul și ca electricitatea ce se reflectează pretutindene, nu știe dacă trebuie sau nu să sară, să ia de piept pe cel ce-a sîsîit. Nu știe… și surîde prostește…
     Discu
ția s-a schimbat de tot cu venirea ultimelor surprize ale lui Alexandru; niște măruntaie renumite și nestimate, specialitatea „Grandiflorei”. Ele sunt primite cu îndelung murmur de admirație, iar în sufletul lui Manaru produc o jale de nespus el nu le va mai simți gustul ca odinioară!… se vor îmbiba și ele de amărăciunea-i nesfîrșită.
     — Să mai „apreciem” pu
țin, nene Manarule! Dar ce ai, frate, de stai așa ursuz?
     Paharele se ciocnesc rîzînd cu scînteierea lor orbitoare, care mîngîia odinioară atît de dulce ochii conului Manaru. Unde gînde
ște? Doar la via aceea îndepărtată, unde a lăsat în surghiun pe Frosica, vînătă de indignare.
     — I-auzi, ce josnicie… să mă bănuiască.,
și cu cine?… cu Ramură, cu cel mai bun, cel mai drăguț amic…
     Drăgu
ț!?… Ah, asta e!… Ticălosul a ajuns departe!…
     
Și, totuși, toată diplomația lui, toate rugăciunile, toate iertările anticipate, toate izbucnirile lui n-au folosit la nimic: un strop de mărturisire n-a răsărit dintre buzele strigător de roșii.
     Dar vinul se îndură în sfîr
șit de vechiul lui prietin. Îi insuflă îngăduitor mîntuitoarea întrebare: dacă o fi așa cum spune… dacă e o nedemnă bănuială? N-ai văzut cum plînge, cum se zbuciumă, cum se indignează?…
     A
ș, vinul a greșit-o mai rău! Oare unguroaica, luată de coade, n-ar fi răspuns la fel bărbatului ei? De ce tocmai atîta zbucium, de ce atîta nobilă indignare?… Cînd un simplu:,,ia mai lasă-mă, frate, în pace”!
     Înso
țit de un rîs cu multă poftă și cîteva glume…
     Lui Manaru îi vine să mu
ște paharul, ca să-și înăbușe strigătul. Pe limbă chiar simte praful zgrunțuros al sticlei pisate.
     — Ei, Manarule, dar e
ști chiar enervant de plictisitor…
     — Păi c-a
șa e, zău! Parcă ai fi un cotoi afumat… — Ia lasă-ne, nene, d-aia venirăm noi colea…
     Înainte Manaru era vestit pentru replicile sale, de aceea petrecerea fără dînsul nu avea nici un suflet. Acuma zîmbi iară
și prostește celor supărați de muțenia lui, înspăimîntîndu-se în adînc de această slăbiciune și tăvălind prin toate cutele creierului cele două cuvinte, „cotoi afumat”, pentru a le găsi vreun tîlc ironic sau indecent.

  
Attachments
Un calator de Gib Mihaescu.docx 920.93 Kb . 20 Views