Predicatorul de Camilla Lackberg volumul 2
Ziua începu promițător. Se trezi devreme, înaintea celorlalți, își trase pe el hainele cât mai încet cu putință și reuși să se strecoare afară neobservat. Luă cu el coiful de cavaler și sabia de lemn, pe care o agită vesel, în vreme ce străbătu alergând suta de metri dintre casă și Prăpastia Craiului. Se opri o clipă și privi copleșit în cavitatea abruptă dintre pereții stâncoși. Laturile rocii se aflau la unu-doi metri distanță una față de cealaltă, iar structura se înălța mai mult de zece metri spre cerul pe care soarele văratic tocmai își începuse ascensiunea. Trei blocuri imense de piatră erau înțepenite pentru vecie în mijlocul despicăturii, iar priveliștea era impunătoare. Așezarea avea o atracție magică pentru un copil de șase ani. Iar faptul că era un teritoriu interzis o făcea cu atât mai ispititoare.
Locul fusese numit așa odată cu vizita în Fjällbacka a Regelui Oscar al II-lea, la sfârșitul secolului al XIX-lea, însă el habar n-avea de această poveste și nici nu-i păsa, în vreme ce se furișa încet spre adâncitura întunecată, cu sabia pregătită de atac. Tatăl său îi spusese că scenele de la Hăul Iadului din filmul Ronja Rövardotter fuseseră filmate în Prăpastia Craiului. Când văzuse, simțise un mic vârtej în stomac la scena în care Mattis, căpetenia tâlharilor, trecea călare prin acele locuri.
Uneori se juca acolo de-a hoții la drumul mare, însă în ziua aceea era cavaler. Un Cavaler al Mesei Rotunde, ca în cartea mare și viu colorată pe care i-o dăruise bunica de ziua lui.
Se săltă deasupra bolovanilor ce acopereau pământul și, plin de neînfricare, se pregăti să-l atace cu paloșul său pe grozavul balaur care scuipa flăcări. Razele soarelui nu ajungeau până în deschizătură, de aceea părea întunecată și rece. Numai bună pentru balauri. În curând, avea să-i facă sângele să țâșnească din grumaz, iar după chinuri îndelungi dihania avea să-i cadă răpusă la picioare.
Cu coada ochiului, văzu ceva care-i atrase atenția. Era o bucată de pânză roșie aflată în spatele unui pietroi, iar curiozitatea puse stăpânire pe el. Balaurul putea să aștepte; poate că acolo se ascundea o comoară. Își luă avânt și sări pe bolovan, privind în cealaltă parte. Preț de un moment, aproape căzu îndărăt, însă până la urmă, clătinându-se și agitându-și brațele, își regăsi echilibrul. Ulterior nu avea să admită că se temuse, însă niciodată, în toți cei șase ani ai vieții sale, nu fusese mai îngrozit ca în clipa aceea. O femeie stătea întinsă, așteptându-l. Zăcea pe spate, privind țintă în sus, cu ochii larg deschiși. Primul său imbold fu să o ia la goană înainte ca ea să îl prindă jucându-se acolo unde nu avea voie. Poate că îl va obliga să-i spună unde locuia, iar apoi îl va târî acasă la mama și tata. Aceștia vor fi foarte mânioși și, cu siguranță, îl vor întreba: „De câte ori ți-am spus că nu ai voie să mergi la Prăpastia Craiului fără un adult?”
Însă lucrul ciudat era că femeia nu mișca. Și nici nu avea vreo haină pe ea, iar preț de o clipă, băiatul se simți stânjenit fiindcă stătea acolo, privind o doamnă goală. Ceea ce văzuse el nu era o bucată de pânză de culoare roșie, ci o geantă aflată chiar lângă ea, iar hainele nu i le putea zări nicăieri. Ciudat lucru, să zacă acolo, goală. Mai ales că era așa de frig.
Apoi ceva imposibil îi trecu prin minte. Dacă doamna era moartă? Nu putu găsi nicio altă explicație pentru faptul că zăcea atât de nemișcată. Conștientizarea acestui fapt îl făcu să sară de pe bolovan și să dea încetișor îndărăt, spre marginea despicăturii. După ce se îndepărtă câțiva metri de femeia moartă, se răsuci pe călcâie și o luă la fugă spre casă cât putu de repede. Nu îi mai păsa dacă avea să fie mustrat sau nu.
