Copilul german de Camilla Lackberg volumul 5

Capitolul 1

În neclintirea odăii se auzea doar zgomotul muștelor. Un bâzâit constant, datorat bătăilor frenetice din aripi. Bărbatul de pe scaun nu se mișca, și nici nu o făcuse de multă vreme. De fapt, el nici măcar nu mai putea fi numit om. Atât timp cât prin „om” se înțelege o persoană vie, care încă mai are suflare și care poate simți. Bărbatul acela însă se prefăcuse deja în furaj. Un paradis pentru gângănii și larve.

Muștele zumzăiau într-un roi imens în jurul siluetei neclintite. Uneori aterizau, dând din mandibule. Apoi își luau din nou zborul, în căutarea altui loc de popas. Orbecăiau și se ciocneau unele de altele. Zona din jurul rănii de pe creștetul bărbatului prezenta pentru ele un interes sporit, cu toate că izul metalic de sânge dispăruse demult, fiind înlocuit de un miros mai stătut și mai dulceag.

Sângele se coagulase. La început, îi țâșnise pe la ceafă, peste scaun, pe podea, unde formase apoi o baltă. Inițial, fusese roșu, înțesat de corpusculi vii. Acum își schimbase culoarea, devenind păcuriu. Băltoaca nu mai părea a fi compusă din acel lichid vâscos care îi curge prin vene unui om. Se transformase într-o masă întunecată și cleioasă.

Muștele se săturaseră. Își depuseseră ouăle. În clipele acelea, pline și mulțumite, nu voiau decât să iasă afară. În încercările lor zadarnice de-a trece peste bariera invizibilă, fluturau din aripi, în dreptul pervazului, izbindu-se de geam cu un zgomot surd și sec. Într-un final, capitulaseră. Odată revenită foamea, se întorseseră la ceea ce fusese cândva un om, dar care, în momentele acelea, nu ajunsese decât un morman de carne.

•

Cât fusese vara de lungă, aceleași gânduri eterne o măcinaseră pe Erica. Tot cântărind argumentele pro și contra, se trezea uneori ispitită să dea o fugă până sus. Însă niciodată nu ajungea mai departe de baza scărilor ce duceau spre pod. Putea să pună totul pe seama faptului că ultimele câteva luni fuseseră extrem de aglomerate, cu toate lucrurile pe care le avusese de făcut după nuntă, dar și cu haosul ce domnise în casă pe vremea când Anna și copiii ei încă locuiau acolo. Însă acela nu era adevărul complet. Pur și simplu, îi era frică. Frică de ce-ar fi putut găsi. Frică să răscolească și să scoată la iveală chestiuni pe care ar fi preferat să nu le afle.

Știa că Patrik se întreba de ce soția lui nu voia să se uite prin caietele găsite în pod. Ba chiar, de câteva ori, se gândise să-i ceară lămuriri, dar se abținuse. Dacă ar fi întrebat-o, ea n-ar fi fost în stare să-i răspundă. Cel mai tare o speria faptul că ar fi fost nevoită să-și schimbe optica. Imaginea pe care o avusese despre mama ei – ce fel de persoană fusese aceasta și cum își tratase fiicele – nu era una tocmai pozitivă. Însă chiar și-așa, aceea era imaginea pe care și-o formase Erica. O imagine familiară, un adevăr incontestabil care dăinuise de-a lungul anilor și pe care se putuse bizui. Poate că avea să fie confirmat. Ba poate chiar avea să fie întărit. Dar dacă avea să fie subminat? Cum ar fi fost dacă s-ar fi trezit confruntată cu o realitate complet diferită? Până acum, nu avusese destul curaj încât să afle.

Erica păși pe prima treaptă. De jos, din sufragerie, auzi râsetul zglobiu al Maiei, care se juca împreună cu Patrik. Sunetul acela o alină, iar femeia făcu un nou pas pe trepte. Mai avea încă cinci până sus.

Când împinse chepengul și urcă în pod, aerul se umplu de praf. Ea și Patrik discutaseră despre o eventuală reamenajare a spațiului, cândva în viitor, pentru a servi poate drept refugiu tihnit pentru Maia, atunci când aceasta avea să mai crească și să își dorească puțină intimitate. Însă deocamdată rămânea un pod nefinisat, cu o dușumea din scânduri late și un tavan oblic, cu grinzi la vedere. Era un adevărat talmeș-balmeș. Decorațiuni de Crăciun, haine care nu îi mai erau bune Maiei și cutii cu obiecte mult prea urâte pentru a fi ținute la parter, însă mult prea scumpe, ori cu valoare sentimentală mult prea mare pentru a fi aruncate.

Cufărul se afla tocmai în spate, lângă perete. Era vechi, din lemn ferecat în fier. Erica avea o vagă idee că obiectul purta denumirea de „cufăr american”. Se așeză pe podea și își trecu ușor mâna peste el. După ce inspiră adânc, apucă zăvorul și trase capacul în sus. Simți brusc un miros stătut, care o făcu să strâmbe din nas. Se întrebă de unde venea izul vechi și apăsător. Probabil mucegaiul, gândi ea, dându-și în același timp seama că o mănâncă pielea capului.

Îi erau încă proaspete în memorie sentimentele ce o copleșiseră atunci când, alături de Patrik, descoperise cufărul și îi parcursese conținutul, ridicând încetișor fiecare obiect. Desene pe care ea și Anna le schițaseră în copilărie și lucrușoare făcute la școală. Mama lor, Elsy, le păstrase pe toate. Acea mamă care nu se arătase niciodată interesată atunci când fiicele sale veniseră acasă și îi prezentaseră cu nerăbdare creațiile lor.

Erica reluă aceleași mișcări, scoțând obiectele unul câte unul și așezându-le pe podea. Ceea ce căuta ea se afla tocmai la fundul cufărului. Apucă grijuliu bucata de pânză și o ținu din nou între palme. Cămășuța copilului fusese albă cândva, însă de îndată ce-o ridică spre lumină, femeia descoperi că era îngălbenită de timp. Nu își putu lua privirea de la petele mici și brune de pe ea. La început crezuse că era vorba de niște urme de rugină, însă mai apoi își dăduse seama că probabil era sânge uscat. Găsirea unor pete de sânge pe cămășuța copilului era ceva sfâșietor. Cum ajunsese în pod? Cui aparținuse? Și de ce o păstrase mama ei?

Erica așeză cu atenție cămășuța lângă ea, pe podea. Când o găsiseră, avusese înfășurat în ea un obiect, care însă nu mai era acolo. Fusese unicul lucru pe care-l îndepărtase din cufăr – o medalie nazistă ce stătuse ascunsă în pânza murdară. Sentimentele trezite în adâncul sufletului ei la vederea medaliei fuseseră surprinzătoare. Inima i-o luase razna, gura i se uscase, iar prin fața ochilor i se derulaseră scene din vechile jurnale de știri și documentare despre al Doilea Război Mondial. Ce căuta o medalie nazistă acolo, în Fjällbacka? În propria ei casă, printre posesiunile mamei sale? Întreaga situație îi părea absurdă. Și-ar fi dorit să pună medalia înapoi în cufăr și să închidă capacul, însă Patrik insistase să o ducă la un expert, pentru a afla mai multe detalii. Fără prea multă tragere de inimă, Erica acceptase, simțind însă niște voci prevestitoare șoptindu-i, avertizând-o să ascundă medalia și să dea totul uitării. Însă curiozitatea avusese câștig de cauză. La începutul lui iunie, dusese medalia unui expert în artefacte din cel de-al Doilea Război Mondial, iar cu puțin noroc, curând, aveau să afle mai multe în legătură cu originile piesei de metal.

Dar pe Erica o interesau cel mai mult obiectele găsite tocmai la fundul cufărului. Patru caiete albastre. Recunoscuse pe coperți scrisul mamei sale. Acea caligrafie elegantă, înclinată spre dreapta, într-o versiune mai modernă și mai rotunjită. În momentul acela, Erica scoase din cufăr caietele, trecând cu degetul arătător peste coperta celui de deasupra. Fiecare fusese etichetat drept „Jurnal”, cuvânt ce-i trezea Ericăi sentimente amestecate. Curiozitate, freamăt, nerăbdare. Însă și teamă, îndoială și puternica senzație că invada intimitatea mamei sale. Avea oare dreptul de-a citi caietele respective? Avea oare dreptul să scormonească în gândurile și sentimentele cele mai profunde ale mamei sale? Un jurnal nu e menit privirilor niciunei alte persoane. Mama ei nu scrisese acele pagini pentru a împărtăși cu alții conținutul. Poate că i-ar fi interzis fiicei sale să le citească. Dar Elsy nu se mai afla printre ei, iar Erica nu mai avea cum să-i ceară voie. În ceea ce privea caietele, se vedea nevoită să decidă de una singură ce anume să facă.

— Erica?

Vocea lui Patrik îi întrerupse contemplarea.

— Da?

— Sosesc oaspeții!

Erica aruncă o privire spre ceas. Dumnezeule mare, se făcuse deja ora trei? Era cea dintâi aniversare a Maiei, drept urmare aveau să sosească cei mai apropiați prieteni și membri ai familiei. Pesemne că Patrik își imaginase că soția sa adormise acolo, sus.

— Vin!

Își scutură hainele de praf și, după o clipă de ezitare, luă de jos caietele și cămășuța, apoi coborî scările abrupte ale podului.