Paznicul farului de Camilla Lackberg volumul 7
Observă că are sânge pe mâini abia când şi le puse pe volan. Palmele i se lipeau de învelişul din piele. Dar le ignoră, băgă schimbătorul de viteză în marşarier şi demară cam agresiv de pe aleea de acces din faţa garajului. Auzi cum anvelopele împrăştie pietrişul în toate direcţiile.
Îi aştepta un drum lung. Aruncă o privire spre bancheta din spate. Sam dormea înfofolit în pătură. De fapt, ar fi trebuit să-i pună centura de siguranţă, dar nu-i venea să-l trezească. Trebuia să conducă foarte atent. Din reflex, ridică uşor piciorul de pe pedala de acceleraţie.
Cerul nocturn de vară începuse deja să se lumineze. Cele câteva ore de întuneric se terminau încă înainte de a-şi fi intrat în drepturi. Şi totuşi, noaptea asta părea interminabilă. Nimic nu mai era la fel. Ochii căprui ai lui Fredrik se holbau înmărmuriţi la tavan; ea înţelese că n-avea încotro. Fusese obligată să se salveze, pe ea şi pe Sam. N-avea voie să se gândească la sânge sau la Fredrik.
Se putea refugia într-un singur loc.
Ajunseră după şase ore. Fjällbacka începea să se trezească. Parcă maşina lângă Salvamari şi se întrebă preţ de o secundă cum o să care totul. Sam dormea dus în continuare. Scoase un pachet de şerveţele din torpedou şi îşi şterse mâinile cât putu de meticulos. Sângele uscat se îndepărta greu. Apoi scoase geamantanele din portbagaj şi le trase cât putu de repede spre Badholmen, unde era ancorată barca. Se temea că Sam o să se trezească, dar încuiase maşina ca nu cumva să iasă şi să cadă în apă. Aşeză cu chiu, cu vai geamantanele în barcă şi desfăcu parâma legată acolo ca să împiedice un eventual furt. Apoi alergă aproape până la maşină şi răsuflă uşurată când văzu că Sam dormea la fel de liniştit ca înainte. Îl ridică şi-l duse, înfăşurat în pătură, până la barcă. Se strădui să vadă pe unde calcă şi se descurcă fără să alunece. Îl puse cu grijă pe Sam pe podea şi răsuci cheia în contact. Motorul tuşi şi porni din prima încercare. Trecuse ceva timp de când condusese barca, dar simţea c-o să meargă. Ieşi cu spatele din chei şi părăsi portul.
Soarele strălucea, dar nu încălzea încă. Simţi cum se relaxează încet, încet, cum teroarea nopţii îşi slăbeşte puţin strânsoarea din jurul ei. Se uită la Sam. Şi dacă ceea ce s-a întâmplat l-a afectat pe viaţă? Un copil de cinci ani era fragil, cine ştie ce s-a stricat în el? Avea să facă tot ce-i stătea în putinţă ca să-l repare. Avea să alunge răul prin pupături, ca atunci când căzuse cu bicicleta şi îşi zdrelise genunchii.
Drumul îl ştia pe dinafară. Cunoştea fiecare insulă, fiecare stâncă. Se îndreptă spre Väderobod şi se îndepărtă tot mai mult de arhipelag. Valurile începuseră să se ridice şi prova se izbea de suprafaţa de apă ori de câte ori nimerea deasupra unui val. Se bucura de apa sărată care îi stropea faţa şi chiar închise ochii preţ de câteva secunde. Când îi deschise din nou, descoperi Gråskär în depărtare. Inima îi zvâcni. Aşa se întâmpla de fiecare dată când zărea insula şi căsuţa cu farul, care se înălţa mândru şi alb înspre cerul albastru. Era prea departe deocamdată ca să distingă culoarea casei, dar îşi amintea nuanţa gri-deschis şi colţurile albe. Şi-şi amintea şi nalbele roz care creşteau de-a lungul peretelui celui mai adăpostit de vânt. Acolo era sanctuarul ei, paradisul. Gråskär.
Biserica din Fjällbacka era plină ochi, şi strana părea inundată de flori. Coroane, buchete şi panglici de mătase cu mesaje de bun-rămas.
Lui Patrik îi venea greu să se uite la sicriul alb din mijlocul mării de flori. În biserica mare din piatră domnea o linişte înspăimântătoare. La înmormântările celor în vârstă se auzea tot timpul un murmur discret. Oamenii împărtăşeau păreri de genul „avea dureri atât de mari, că a fost o binecuvântare, presupun”, în timp ce aşteptau cu nerăbdare cafeaua de după slujbă, oferită de parohie. Azi nu se auzea niciun fel de pălăvrăgeală. Toţi stăteau tăcuţi în băncile lor, cu inimile îngreunate şi senzaţia că viaţa era nedreaptă. Aşa ceva n-ar fi trebuit să se întâmple.
Patrik îşi drese vocea şi se uită în tavan, încercând să scape de lacrimi clipind. Strânse mâna Ericăi. Costumul îi producea mâncărimi şi îl înţepa. Patrik trase de gulerul cămăşii pentru că nu mai avea aer. Avea senzaţia c-o să se sufoce.
Clopotele din turn începură să bată şi ecoul răsună printre ziduri. Mulţi tresăriră la auzul lor şi se uitară spre sicriu. Lena ieşi din sacristie şi păşi spre altar. Lena fusese cea care îi cununase în biserica asta, cândva demult, într-o epocă şi realitate ce păreau dispărute. Atunci atmosfera fusese relaxată, oamenii făceau glume, totul era luminos. Acum ea era serioasă. Patrik încercă să interpreteze expresia de pe faţa ei. Oare şi ea gândea că ceea ce se întâmplă nu era în regulă? Sau se refugia în spatele ideii că totul avea un înţeles?
Lacrimile îl podidiră din nou şi le şterse cu dosul palmei. Erica îi întinse discret un şerveţel. Când ultimele acorduri ale orgii amuţiră, se făcu linişte vreo câteva secunde, înainte ca Lena să ia cuvântul. Vocea îi tremura uşor, apoi deveni din ce în ce mai sigură.
— Viaţa se poate schimba într-o clipă. Dar Dumnezeu e cu noi, chiar şi azi.
Patrik îi văzu gura mişcându-se, dar încetă s-o asculte destul de repede. Nu voia să audă nimic. Puţina credinţă în Dumnezeu de când era copil, care îl însoţise de-a lungul vieţii, dispăruse. Nu avea niciun sens ce se întâmplase. Patrik strânse din nou mâna Ericăi.
