Sarmis de Ion Nicolae Bucur volumul 1
STĂPÎNUL ŞI SCLAVUL
1
In a opta zi după idele[1] lui martie, în anul 855 de la întemeierea Romei[2], pe drumul roman dintre Taliatis şi Viminacium, ce şerpuia alături cu muntele, pe malul drept al bătrînului fluviu Danuvius, alerga în galopul cailor un grup de legionari, în frunte cu tribunul[3] Hammonius Vitellius. Noroiul uscat şi praful gros care acopereau caii şi călăreţii erau mărturie că mica formaţie militară venea de departe, iar tăcerea şi graba cu care înainta - semn că i se încredinţase o misiune importantă. Era o zi frumoasă de primăvară timpurie, cu cerul senin, prea luminoasă şi prea călduroasă pentru idele acestei luni, zăpada se topise în scurt timp după calendele lui februarie. Pe povîrnişurile iuţi ale muntelui înfrunziseră copacii, iar pe brînele mai adăpostite ale stîncilor golaşe, nenumărate flori în culori vii se mişcau vesele în bătaia vînatului potolit ce sufla de-a lungul văii.
La o cotitură repede a drumului, pe care cu greu o străbătură în ropotul întărit de ecoul stîncilor, un urcuş îi obligă să încetinească goana şi în cele din urmă să înainteze la pas. După atîta alergătură fără contenire, pe feţele prăfuite ale legionarilor, de pe care lunecau picături de sudoare, răsăriră zîmbete de mulţumire şi de uşurare. Unii începură să tragă cu putere, adînc, în piept aerul curat şi proaspăt, alţii slobozeau cîte-un oftat greu, de truda drumului făcut şi de deznădejdea din suflete. De mulţi ani nu mai ştiau ce e libertatea şi liniştea, şi de mulţi ani îşi trăiau viaţa numai în războaie, mutaţi dintr-o provincie în alta, între hotarele nesfîrşite ale imperiului. Dar liniştea nu ţinu mult, căci tinereţea nu se prea împacă uşor cu ea, iar viaţa de ostaş nu poate fi îndurată fără veselie. Nu trecură decît cîteva clipe, şi glumele începură să fie aruncate cînd dintr-o parte, cînd din alta, urmate de hohote de rîs ce răsunau pînă departe, întărite de răsunetul repetat al stîncilor.
Tribunul mergea la cîţiva paşi înainte, cu capul în piept, adîncit în gînduri, urmat de sclavul său. Pe faţa sclavului îşi făcea loc neliniştea pe măsură ce se apropia de Viminacium, locul pe unde ştia că va trece în Dacia, ţara lui dragă, din care fusese luat captiv cu doisprezece ani în urmă, şi îl îngrijora felul cum arăta stăpînul; tribunul părea chinuit de o stare sufletească ce se schimba într-una, între deplina fericire şi cea mai neagră deznădejde. Ar fi vrut să-i spulbere tristeţea, dar parcă nu îndrăznea, încerca pentru omul ce-i era stăpîn un simţămînt de supunere şi de recunoştinţă: prin el îşi va revedea ţara şi nutrea speranţa să-şi recapete libertatea. Dădu pinteni calului şi se apropie de el. Îşi făcu, după puţină ezitare, curaj.
— Stăpîne, mă iartă că te scot din gînduri, îndrăznesc să te întreb: de ce eşti atît de trist?
Tribunul săltă încet capul, îl privi lung cu ochii lui negri, pătrunzători, apoi un zîmbet începu să-i răsară în colţul gurii.
— Dar ce, Sarmis, tu îţi faci griji pentru mine? Mă întrebi de ce sînt atît de trist! Mîine seară vom fi la Viminacium şi vom trece în Dacia. Nu mă îngrijorează misiunea pe care o am dincolo de Danuvius. Zbuciumul meu sufletesc este altul: Apronilla a trecut cu stăpînul ei în Dacia, iar tu, Sarmis, te întorci în ţara ta, acolo unde ai părinţii, fraţii, rudele... Acolo, poate că voi rămîne singur!... Mă înfioară gîndul... dacă voi reuşi, şi cum voi reuşi...
— Stăpîne, ai vorbit cum nu se poate mai drept! îl întrerupse sclavul. Nu trebuie să uiţi însă că pentru a reuşi pe drumul pe care vrei să porneşti ai nevoie de încredere, de hotărîre şi de mult curaj...
Sclavul tăcu, privind lung spre tribun. Continuă apoi:
— Poate că te vei găsi, stăpîne, în situaţii grele, poate că... vei fi nevoit să calci legile imperiului. În ce mă priveşte pe mine, de ce-ţi faci gînduri? Eu sînt un sclav...
Tribunul îl săgeta o clipă, adînc şi încruntat, apoi ridică privirea spre crestele munţilor.
— Pe toţi zeii, sclavule, am şi curaj, şi hotărîre, şi voi înfrunta orice primejdie! Tu, da, eşti sclav... aşa sînt legile imperiului... De cînd Apronilla a fost făcută sclavă, văd în toţi sclavii nişte oameni nefericiţi.
Tribunul tăcu, îşi plecă privirea şi puse din nou capul în piept. Lîngă el, sclavul văzuse cum ostaşului voinic, cu braţe musculoase, potrivite pentru spadă şi pentru scut, de frămîntare i se umeziseră ochii. Nu se mai putu stăpîni, şi rupse din nou tăcerea.
— De la un tribun se cere mai multă stăpînire. Mă iartă... dar trebuie să-ţi înfrîngi durerea!
Tribunul parcă tresări, izbucni în rîs, un rîs zgomotos, forţat.
— Ai spus tribun? Se vede că vrei să rîzi de mine, sclavule! Eu, tribun?! Un tribun adevărat trebuie să aibă obrazul ars de soare şi bătut de vînturi, răni legate cu feşe, după zile grele trăite pe campul de luptă. Eu m-am încurcat... am rămas în garda împăratului, şi acum trebuie să îndeplinesc misiunea de curier imperial, de trimis pentru cazuri speciale. Sînt un om nefericit, Sarmis! Setea de cucerire a Romei a făcut s-o pierd pe Apronilla...
Tăcu un moment, frămîntîndu-şi gîndurile. Întoarse apoi capul spre sclav şi continuă:
— Dar această sete de cucerire a Romei n-a rămas nepedepsită. Victoriile în războaie au făcut ca luxul şi lenea orientală să pătrundă la Roma. Noi am cotropit popoarele cu armele, iar acestea ne subjugă prin corupţie, prin linguşire şi prin schimbarea felului nostru de viaţă. Romanii au început să dispreţuiască munca, izvorul puterii, îndestulării, fericirii... Acum, imperiul are nevoie de un număr tot mai mare de sclavi... de noi cuceriri...
Făcu o pauză cătînd îndelung spre sclav, a cărui tăcere îl mira.
— După ceea ce văd pe faţa ta, parcă mă asculţi cu neîncredere. Eşti cumva de altă părere? Nu spun adevărul?
— Spui prea mult adevăr, stăpîne! Îl simt chiar. Mîine seară voi vedea la Viminacium cum trec legiunile[4] romane în Dacia, noua victimă a lacomei Rome. Cît timp am fost sclavul lui Plutarh, am învăţat multe. Istoricul şi filozoful grec începuse să mă iubească. Şi eu l-am iubit, din tot sufletul. El mi-a spus de mult stăpîne, că şi patria mea va ajunge, aşa cum a ajuns ţara lui, o provincie a imperiului cotropitor.
Sarmis îşi ridică privirea spre culmile munţilor, ca şi cum ar fi implorat puterile cerului. Vorbi apoi, cu vocea schimbată:
— Vreau să nu se întîmple asta, stăpîne!
Se opri, ruşinat de cuvintele şi curajul cu care vorbise în faţa tribunului. Reluă apoi, pentru a schimba efectul cuvintelor ce le rostise:
— Dar ce voi putea face eu? Sînt sclav... şi, din nefericire, un sclav care nu-şi poate părăsi stăpînul. Vitellius îl privi cercetător.
— Pe toţi zeii, nu ştiam că tu poţi să vorbeşti atît de frumos şi atît de hotărît! Se vede că ai învăţat ceva de la fostul tău stăpîn. Cît despre vorbele pe care le-ai rostit la adresa imperiului, altădată să ţi le masori. Un alt stăpîn în locul meu te-ar pedepsi cu flagelarea, dacă nu chiar cu răstignirea.
— Cer iertare, stăpîne!
Sarmis strînse frîul calului, încercînd să rămînă în urmă. Privirea ce-i aruncase tribunul îl făcuse să înţeleagă că-depăşise măsura. Mişcarea sclavului nu scăpă însă stăpînului.
— Ce faci? Vino lîngă mine! începu să-i zîmbească. Spune-mi, Sarmis, pe ce-şi întemeia Plutarh părerea că, în curînd, Dacia va ajunge o provincie romană?.
Ca şi cum atît aşteptase, Sarmis începu să vorbească însufleţit deodată, însă cu un ton domol, cu cuvinte ce păreau de mult pregătite.
— Socoteala lui era simplă, stăpîne! Ea izvorăşte chiar din istoria apropiată a imperiului: Iuliu Cezar a fost primul împărat roman care s-a gîndit să împingă graniţele pînă la Dunaris - cum îi spunem noi, dacii, sau la Danuvius - cum îi spuneţi voi, romanii. Moartea l-a împiedicat însă să-şi îndeplinească planul, şi aceasta a rămas o datorie a nepotului său de frate, August. Acesta din urmă a ocupat Siscia şi provinciile vecine, ajungînd pînă la Dunaris. A urmat fiul său adoptiv, Tiberius. El şi-a dat seama că pentru a purta un război împotriva dacilor este nevoie de drumuri bune de-a lungul fluviului, pe care să poată transporta arme, maşini de război şi hrana necesară armatei. Şi - spunea bunul Plutarh - în acest scop, Tiberius a construit drumul ce porneşte de la Sirmium - centrul operaţiilor militare din această parte a imperiului - trece pe la Singidinum, Semendria şi Viminacium, ţine malul drept al fluviului pînă la Taliatis, îl părăseşte ocolind prin munţi pînă ce se apropie de Bononia, şi de aci îl însoţeşte din nou, pînă la Ratiaria. A urmat apoi completarea, lărgirea şi întărirea cu castre în tot lungul lui, de către împăraţii Vespassianus şi Domitianus...
Sarmis tăcu, privind departe, în lungul drumului.
— Iată dovada, stăpîne! continuă el. Se vede bine că drumul pe care mergem acum a fost reparat de curînd, din ordinul lui Traian. A avut dreptate Plutarh. Mîine seară îmi va fi dat să văd la Viminacium armatele romane, sosite dinspre Siscia, pe drumul lui Tiberius...
Tribunul nu-i răspunse. Întorsese capul şi ascultă încordat discuţia aprinsă a legionarilor din gardă. Aceştia opriseră oaii şi se uitau în sus, spre stînca pe lîngă care ei tocmai trecuseră. Întoarse calul şi porni în galop înapoi. Sarmis îl urmă cu nelinişte şi revoltă în suflet.
— Ai dreptate, Sarmis! spuse tribunul privind stînca, în dreptul căreia se opriseră legionarii. Iată săpate în piatră două table: cea de jos este tabla lui Tiberius, iar cealaltă de deasupra a lui Vespassianus. Da, ai dreptate, în prima se vorbeşte despre construirea acestui drum, iar în cea de-a doua - despre repararea lui.
Răscolit, Sarmis descălecă, se apropie de stîncă şi privi lung, înmărmurit, tabla lui Vespassianus, mai mare şi mai nouă, cu scrisul mai proaspăt, adînc săpat în piatră. Citind-o, tabla i se păru semeaţă, dominantă, sfidătoare ; întruchipa trufia şi măreţia imperiului. În ochii lui, cuvintele şi apoi literele începură să se mărească, depăşiră dimensiunile stîncii, apoi pe acelea ale muntelui, şi în cele din urmă acoperiră tot cerul.
IMP. CAESAR. DIVI.
VESPASSIANI. F. DOMI.
TIAN. AUG. GERM. PONT.
MAXIMVS. TRIB. POT. XII.
PERPETVVS P. P. PER. SCRO.
FVLARVM. VETVSTATE. ET.
INCVRSV. DANVVI. C.
RUPTVM. OPERIBVS. S.A.
TOLIATIS. REFECIT. ET. DILATAVIT
LEG. IV. VII. CLAVDIA P.F.
Îşi strînse fălcile şi pumnii cu putere şi ură. În această clipă i se părea că placa priveşte cu ochi vii, peste luciul uşor învălurat al fluviului, spre pămîntul mănos al Daciei, către care imperiul îşi îndreptase legiunile.
— Continuăm drumul! ordonă tribunul.
Întoarse calul şi porni în galop, urmat de garda de legionari.
Cînd se uită în jur, Sarmis văzu că demult rămăsese singur. Citi încă o dată tablele semeţe, se înfioră şi-şi încordă trupul, ca şi cum în suflet îşi făcea un legămînt. Îndemnă calul şi porni în galop după ceilalţi. De după creasta muntelui, soarele îşi trimitea ultimele raze peste apa fluviului, aruncînd peste valuri o fîşie roşie, ce plutea ca un sul de foc. În lungul văilor, cobora de pe povîrnişuri pîcla serii. Ajuns lîngă tribun, strînse frîul calului şi rămase cîţiva paşi mai în urmă. Vitellius înainta în galop, cu faţa în vînt, cu ochii aţintiţi undeva departe. Sclavul înţelese că stăpînul său căzuse din nou pradă gîndurilor şi îngrijorării. Socoti că era mai bine să-l lase singur. Din goana calului, începu să-şi desfete privirea peste oglinda mişcătoare a apei. În faţa, la oarecare depărtare, un piept de munte închidea valea printr-o cotitură atît de scurtă, încît părea că uriaşul fluviu îşi trecea apele pe sub masivul stîncos. Însă priveliştea măreaţă nu-l linişti. În sufletul lui se trezise din nou ura şi revolta. Citirea tablei lui Vespassianus îl răscolise cu totul. Dar nici purtarea stăpînului n-o înţelegea. Scăpase cuvinte tari despre imperiu, şi tribunul îi trecuse cu vederea această cutezanţă. Îşi aminti că odată, cînd se afla la Roma cu fostul său stăpîn, Plutarh, venit în vizită la senatorul Gluturius, un sclav fusese torturat pînă cînd îşi dăduse sufletul, numai fiindcă avusese îndrăzneala să rîdă de un tribun, oaspete al senatorului, care, ameţit de cît vin băuse, căzuse în acvariul din compulviu, în clipa cînd încercase să privească stelele de pe cer. Această amintire îl făcu să înţeleagă că stăpînul său, tribunul, e un om care suferă, un militar care poate nu mai iubea imperiul.
Galopînd, ajunseră într-o porţiune în care drumul era în unele locuri tăiat în stîncă, iar în altele se prelungea pe bîrne groase de lemn peste faţa apei. Se auzeau dedesubt loviturile valurilor, care produceau un zgomot asemănător tunetului. În acest loc, fluviul se îngusta, strîns într-o cingătoare uriaşă de piatră, şi din adîncuri ieşeau valuri învolburate de pragurile de stînci, peste care apa se rostogolea fără contenire, producînd vîrtejuri puternice, ca şi cum în acel loc totul fierbea oa într-un uriaş cazan. Pe Sarmis îl uimeau forţa, frumuseţea şi sălbăticia priveliştii, în aceeaşi măsură în care îl impresiona lupta pe care imperiul pornit pe cotropire o dăduse cu muntele.
După o cotitură a drumului, priveliştea se schimbă cu totul. Valea se lărgea pînă departe în lungul apei, înde-părtîndu-se de ambele maluri în terase ce urcau domol spre înălţimile dealurilor aşezate în faţa munţilor ce se pierdeau în pîcla serii. În goana cailor, Sarmis tresări. De după un desiş de brazi ce străjuia drumul, zări dincolo, pe malul dac, lumina roşiatică a unor focuri. Flăcări mari, ca nişte şerpi uriaşi, se înălţau spre cer, pierzîndu-se în suluri groase de fum. Dădu pinteni calului, şi se apropie de tribun.
— Priveşte, stăpîne, ce-ar putea să fie acele focuri mari de pe partea cealaltă a fluviului?
Vitellius privi mult timp, dădu din cap cu tristeţe şi, întorcîndu-se către sclav, strînse frîul calului şi-l opri la pas. Vorbi aproape în şoaptă şi rar:
— Să mă ierţi, Sarmis! Am păstrat această taină pentru ca tu să suferi mai puţin. Vrei să ştii ce sînt acele focuri? Ard casele şi satele dacilor. Imperiul a pornit din nou război împotriva lor... luptele au şi început chiar. Tu ai înţeles totul de la Plutarh...
Sarmis se simţi zguduit de un fior.
— Da, stăpîne, am înţeles. Cînd un popor mic a ajuns să fie vecin cu un imperiu puternic şi lacom,. soarta lui este pecetluită. Tot aşa cum bucăţica de pămînt a unui plebeu sărac este înghiţită de patricianul vecin...
Un timp, continuară drumul în tăcere. Tribunul înţelegea furtuna ce bîntuia sufletul sclavului. Dar şi în sufletul său era furtună. Împinse calul spre el şi-i puse mîna pe umăr.
[1] La romani, cea de a cincisprezecea zi a lunilor martie, mai, iulie şi octombrie, şi a treisprezecea zi din celelalte luni.
[2] Anul 101 e.n.
[3] Grad militar în armata romană, comandant al unei cohorte, unitate de 500 legionari.
[4] Cea mai mare unitate a armatei romane. O legiune se compunea din zece cohorte şi număra peste cinci mii de oameni
