Dicomes de Ion Nicolae Bucur volumul 2 carti istorice autori romani

Dicomes de Ion Nicolae Bucur volumul 2

Capitolul I
SPECTACOL ÎN NOUL AMFITEATRU

1

Sus, pe pintenul împădurit al muntelui de pe care Maro­dava — cetatea tarabostelui Burio — străjuise altădată cîmpia mănoasă din vale, se înălţa bogată, albă şi lucitoare, în lumina potolită a soarelui de mai, villa noului stăpîn al plaiurilor din jur, Decimus Silvanus. Dedesubt, spre dreapta, la adăpos­tul pădurilor bătrîne ce coborau pe povîrnişuri, se întindeau, depărtate la cîteva sute de paşi, trei pîlcuri de case înşirate în lungul unui drum cu largi ocoluri pînă la Porolissum, noua colonie romană din cea mai îndepărtată parte a celei mai noi şi mai bogate provincii a imperiului, Dacia Traiana. Primul pîlc de case, şi cel mai apropiat, pornea de sub pintenul de munte, era de fapt vechea aşezare a comatilor daci, care trăi­seră pe lîngă cetatea Marodava şi ascultaseră de chemările la luptă ale tarabostilor din neamul Burio, de aceea rămăsese tot cu numele cel vechi de Marodava, deşi noul stăpîn al moşiei, devenită acum — ca la Roma — fermă, împinsese casele ceva mai departe de villa ce se înălţa semeaţă şi sfidă­toare. Al doilea pîlc, vicul[1] Serdos, ceva mai mic decît primul, aduna casele colonilor, oameni proaspăt veniţi din provinciile pîrjolite şi sărace din părţile de răsărit şi miazăzi ale impe­riului, dornici de muncă şi de o viaţă tihnită. Cel de-al treilea crescuse o data cu noua colonie şi primise numele de vicul Magnus, căruia adesea în batjocură i se spunea „mica Romă”. Aci se legaseră de pămînt şi îşi înălţaseră case cei mai mulţi dintre veteranii şi liberţii — foşti sclavi publici — care nu se mai înduraseră să părăsească aceste plaiuri frumoase şi bogate, după ce căpătaseră libertatea. De sus din villa se contura departe prin pîclă colonia Porolissum, spre care ducea un drum mai larg peste cîmpie prin unduirile uşoare ale dealurilor, după ce sărea pe un pod de lemn peste undele învolburate ale pîrîului Zerdis. Apa trecea de vicul Serdos pe lîngă povîrnişul muntelui, făcea un ocol larg pe după vicul Magnus şi se îndrepta spre răsărit, unde, unindu-se cu alta, se aruncau în rîul Samus.

Într-o zi frumoasă de mai, puţin după vremea prînzuluî, cînd soarele se înălţase mult deasupra plaiurilor, pe drumul ce urca şerpuind spre villa lui Decimus Silvanus, cale pe care altădată alergaseră în galopul cailor tarabostii din neamul Durio însoţiţi de gărzile lor credincioase, mergeau mai mulţi sclavi legaţi unii de alţii, urmînd la cîţiva paşi pe actorele[2] Ampliatus, un sclav mărunt, îndesat, cu gîtul scurt şi gros, cu căutătură aspră, omul de încredere al stăpînului fermei. Ultimul din şirul de sclavi, un tînăr cu plete blonde, cu mustă­ţile şi barba bine încheiate, de talie potrivită, pe a cărui faţă luminoa­să ochii mari, adînci, albaştri jucau într-una, privea cu nesaţ cînd într-o parte, cînd în alta, ca şi cum nu se mai sătura de minunatele privelişti ce-l înconjurau.

Din faţa villei sale, Decimus Silvanus urmărise un timp de la înălţime apropierea sclavilor, pînă îi văzuse dispărînd sub frunzişul copacilor ce străjuiau drumul de cum începea urcuşul. Stăpînul fermei sosise de curînd de la Roma, acolo fusese să-şi petreacă iarna. Nu plecase spre Porolissum decît după un lung popas la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, unde aşteptase ca vremea din miazănoapte să se mai încălzească, iar ploile de primăvară să se potolească. Decimus Silvanus, patrician scăpătat de la Roma, se îmbogăţise în Dacia încă de pe timpul cînd imperiul se străduise să înăbuşe răscoala dacilor şi a sclavilor, a căror căpetenie fusese Sarmis. Noul stăpîn al Marodavei era abia trecut de patruzeci de ani, bine făcut, mai păstra însă întipărite pe faţă semnele chefurilor şi orgiilor de prin cele mai rău famate taberne din cartierele mărginaşe ale Romei. După ce admiră mult timp cîmpia cu ondulări uşoare din vale, din care cea mai mare parte era acum ferma sa, se întoarse spre cel care îl însoţea, făcînd o mişcare scurtă din umăr, ca şi cum încerca să-şi aşeze mai bine toga, mişcare pe care o repeta destul de des cu un tic nervos, şi începu să zîmbească, învăluindu-l cu privirea.

— Aşadar, Verus, spui că te pregăteşti să deschizi la Poro­lissum o şcoală de gladiatori? Pe toţi zeii, va fi ceva foarte frumos!

Lanistul Verus, un fost gladiator înalt şi musculos, cu faţa plină de urmele rănilor primite în arenele circurilor şi cu căutătură pătrunzătoare, îşi puse mîinile la centură şi răspunse fără grabă:

— Da, aşa m-am gîndit, aici în Dacia trebuie să-mi fac şi eu un rost, murmură cu voce groasă, greu de modulat.

— Am văzut că noul amfiteatru e aproape gata, reluă Decimus Silvanus.

— Şi laniştii se pregătesc de zor.

— Cum, vor fi mai multe şcoli de gladiatori?

— Se înţelege, Decimus Silvanus! Procuratorul[3] Plautius Priscus se gîndeşte că înveselind mulţimea va putea să facă pe mulţi să se hotărască să rămînă aici, în această parte a imperiului uitată de zei.

— Da, Plautius Priscus vede bine lucrurile, adăugă Decimus Silvanus privind în jos, aici au venit mulţi, dar au plecat tot atît de mulţi, deşi pămîntul şi frumuseţile acestor meleaguri nu le mai găseşti în altă parte.

— Loviturile ce se mai dau din cînd în cînd dinspre miază­noapte îi fac pe oameni să se gîndeasca mai mult la viaţă.

— E adevărat ce spui, au fost şi atacuri barbare, însă acum s-au rărit de tot. Şi gladiatori ai găsit? Vreau să zic, ai făcut rost de sclavii pe care o să-i împingi să lupte în arena?

Lanistul clătină uşor din cap.

— Da, am reuşit să strîng cu greu vreo doisprezece. Ştii, Decimus Silvanus, nu e uşor să alegi sclavul care ar putea deveni un bun gladiator, deşi la toţi le surîde speranţa că prin victorii răsună­toare în arenă vor obţine libertatea, cînd mul­ţimea înnebunită de plăcerile spectacolului ar cere-o.

— Şi atunci voi, laniştii, rămîneţi în pagubă?

— Nu, procuratorul ne-a spus că pentru un gladiator eli­berat vom primi în schimb doi sclavi, din cei mai potriviţi pentru a deveni buni luptători în amfiteatru, altfel nici nu s-ar putea, laniştii ar sărăci...

— Toţi zeii să te ţină, stăpîne! Am sosit.

Decimus Silvanus se întoarse şi privi în jos printre curpenii de iederă ce încolăceau coloanele de marmură.

— Spune-mi ce i-ai făcut, Marsus, şi lasă zeii!

— L-am pus în furcă, stăpîne, aşa cum mi-ai poruncit.

— Şi nu i-ai tras şi douăzeci de lovituri de flagrun, sclavule?

— Cum să nu, l-am biciuit, stăpîne, pînă i-a ţîşnit sîngele prin piele, dup-aia l-am pus în furcă, rînji vilicul[4] satisfăcut că îl mulţumea pe-stăpîn.

— Bine. Pleacă, Marsus! Să te duci la bucătarii, să spui că te-am trimis eu să-ţi dea să mănînci şi să bei bine. Nu uita să porneşti repede înapoi pe cîmp, să grăbeşti lucrul!

— Zeiţa Diana să-ţi dea sănătate, stăpîne!

Fără să-l mai privească, Decimus Silvanus se întoarse, spre lanist:

— E un sclav foarte supus vilicul, omoară pe oricine, intră în foc, sare în apă, numai să-i spun. Ştii, Verus, l-am pus să-l pedepsească pe un sclav nenorocit, care n-a putut să oprească un buştean pornit spre vale şi lemnul s-a rostogolit peste cel mai frumos strat de flori din partea cealaltă a villei. Aş fi fost în stare să-l omor ca pe un cîine, dacă nu m-ar fi oprit legile. De cînd Senatul a hotărît ca aici, în Dacia, unde se simte mare nevoie de braţe de muncă, sclavii să nu mai poată fi omorîţi de stăpînii lor, nu prea te mai împaci uşor cu ei. Acum, poate ştii şi tu, fiecare sclav este însemnat pe tăbliţe de tabularul[5] de la Porolissum şi stăpînul lui răspunde de el. Hei, dar dacă nu pot să-i ucid, îmi descarc supărarea chinuindu-i, am grijă numai să nu moară.

Dinspre vale începu să se desluşească zornăit de lanţuri. După puţin timp, sclavii legaţi care urcaseră drumul pătrunseră pe porţile larg deschise. Nerăbdător, Decimus Silvanus strigă actorelui:

— Vino mai aproape, Ampliatus! Să ştii că m-ai supărat mult. Cum de aţi întîrziat atîta pe drum, s-a întîmplat ceva?

Actorele strigă la sclavul din capul şirului să se abată la stînga şi să se oprească, apoi făcu cîţiva paşi în fugă pînă sub coloane:

— Zeul Apollo să te ţină, stăpîne! După ce ne-ai părăsit la Ulpia Traiana Sarmizcgetusa, am plecat şi noi încet pe jos, dar în cale, nu departe de Apulum, am întîlnit cîţiva daci, care ieşiseră de pe un drum lăturalnic, şi ne-au rugat să-i lăsăm să ne însoţească, spunînd că e mai bine să fim mai mulţi, apoi...

— Şi ce s-a-ntîmplat, au îndrăznit din nou să atace bar­barii?

— Nu, stăpîne, i-am semuit că nu arătau a fi latroni, erau oameni care se duceau după lucru la minele de aur de la Ampelum. Au mers mult alături de noi şi i-am auzit vor­bind de multe ori cu sclavul Gemellinus, cel care este legat la urma şirului.

— Ce tot trăncăneşti tu? Şi ce dacă au vorbit?

— Stăpîne, la urma dacii mi-au cerut să-l dezleg pe Gemellinus că vor să-l ia, nu ştiu ce aveau cu el...

— Asta e bună! oftă Decimus Silvanus. De aşa ceva nu s-a mai auzit de mult în Dacia; de aproape cincisprezece ani dacii s-au potolit de tot. Ia adu-l mai aproape pe acel sclav!

Cu multă iuţeală, actorele îl dezlegă pe Gemellinus şi-l împinse în faţa stăpînului. Atent la cele ce se petreceau jos, Decimus Silvanus nu luă în seamă mişcarea scurtă a lanistului, de apropiere de coloanele villei, şi nici uimirea ce apăru pe faţa lui.

— Spune, sclavule, pentru ce voiau acei barbari să te ia cu ei?

— Nu ştiu, stăpîne! răspunse scurt sclavul, fără să-l privească.

— Tu eşti cumva dac? După nume... Gemellinus... nu pari să fii.

— Nu ştiu, stăpîne, cînd am fost dus departe eram mic; am aflat mai tîrziu că şi tata a trăit ca sclav, iar pe mama n-am văzut-o niciodată.

Alături de Decimus Silvanus, lanistul îl cerceta cu mult interes pe sclavul care vorbea rar şi răspicat, fără teamă, cu oarecare nepăsare. Sclavul era bine legat, plin de vioiciune şi de curaj.