Sargetius de Ion Nicolae Bucur volumul 3
Capitolul I
SE ÎNTINDEA ZVONUL
1
Bătrînii, împovăraţi de ani, îşi mai aminteau de vremurile de altădată, cînd Porolissumul reînviase pe ruinele cetăţii dace cu acelaşi nume, după ce legiunea înălţase alături un castru în care forfoteau centurioni, decurioni, legionari şi sclavi publici. De atunci urbea crescuse neîncetat, cele trei aşezări — Magnus, vicul[1] liberţilor şi veteranilor, Serdos, vicul colonilor aduşi din imperiu, şi Marodava, vechea vatră a dacilor — mai înstărite şi mai întinse, se uniseră, vechiul amfiteatru fusese reconstruit încă de pe timpul lui Antonius Pius, iar colonia atinsese o asemenea dezvoltare, încît împăratul Septimius o înălţase la rangul de municipium Septimium Porolissense. De mult Magnus, Serdos şi Marodava nu mai constituiau nişte vicuri răzleţe, ci deveniseră părţi de neseparat ale cetăţii. Rămăsese numai o obişnuinţă să se spună că Marodava era cartierul dacilor, căci scurgerea anilor, opreliştile şi acţiunile procuratorilor şi preoţilor contribuiseră în egală măsură ca cei ce se trăgeau din foştii stăpîni ai acelor meleaguri să se contopească în mulţimea adusă de legiune. Timp de peste o sută de ani, Porolissumul cunoscuse prosperitatea, cele cîteva mici răscoale şi scurte năvăliri nepricinuindu-i prea multe pagube. Pe timpul lui Septimius Severus se vorbea despre un Porolissum felix într-o Dacia felix. De cîtva timp însă multe se schimbaseră. Năvala gepizilor ar fi prefăcut totul în ruine şi scrum, dacă nu sărea la timp în ajutor legiunea de la Potaissa. Reparaţiile noi făcute de-a lungul zidului de apărare, mai ales în partea dinspre amfiteatru, erau o mărturie a grelelor lupte pe care trebuise să le dea legionarii din Cohors I Palmyrenorum Porolissense. De multă vreme, cei veniţi din imperiu şi localnicii trăiau în bună înţelegere şi întrajutorare. Vîrstnicii povesteau deseori nepoţilor despre faptele pline de vitejie ale celor doi oameni bravi: Butes şi Dicomes, cei ce săvîrşiseră în aceste părţi împăcarea romanilor cu dacii.
La dîrzenia celor doi înaintaşi se gîndea bătrînul Degidus, iscusitul olar a cărui faimă ajunsese pînă la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, în timp ce trăgea încet după el poarta, îndreptîndu-se cu paşi rari, nesiguri, spre olărie. Învins de povara anilor, vasele le modela acum Offas, ajutat de sclavi. Erau însă zile cînd lucra la roată şi nepotul său, Sargetius, un tînăr bogat ce se bucura de o frumoasă apreciere în Porolissum.
— Offas, ai pregătit amforele pentru Napoca? strigă Degidus din uşă, cu voce tremurîndă, punînd mîna streaşină la ochi, să răzbată cu vederea slabă prin umbra deasă din atelier.
— Toţi zeii cu tine, bunule Degidus! Sînt gata pentru drum. Dar de ce te-ai mai obosit încoace?
Bătrînul îl mustră zîmbind, ridicînd toiagul spre el:
— Offas, să nu superi zeii! De cînd munceşti alături de mine, m-ai văzut vreodată ostenind?
Ochii lui Offas luciră. Îl iubea şi-l respecta mult pe omul năpădit de ani din faţa sa. Rîse zgomotos, în timp ce îşi ştergea mîinile pe tunica de postav cenuşiu, veche şi ruptă.
— Haide, loveşte-mă! Zeul Silvanus mi-e martor, nici nu mă gîndesc să mă feresc! Acolo unde dai tu, bătrîne, creşte carnea pe mine! îşi umflă el pieptul puternic. De multe ori mă gîndesc cu duioşie la anii cînd rupeai cîte o joardă pe spatele meu. Acum unul este olarul Offas, primul după meşterul Degidus, cel ales de zei!
Sprîncenele negre şi bogate ale lui Offas jucau deasupra ochilor, pierzîndu-se în părul stufos ce-i cădea pe frunte.
Inima bătrînului Degidus începu să bată cu putere, răscolită de cuvintele olarului. Făcu un pas, vrînd să pătrundă în atelier. Auzind scîrţîitul porţii dinspre drum, se opri şi se întoarse, îl văzu pe Sargetius intrînd, însoţit de doi preoţi: unul era Suriacus, de la templul lui Mithras din cartierul Serdos, pe celălalt nu-l cunoştea. Socotind că nu stătea bine să se arate neprimitor de oaspeţi, le ieşi în cale:
— Mă bucur de oaspeţi, Mare preot! Tu, nepoate, te-ai întors sănătos, ai călătorit bine?
— Rog zeii să-ţi dea viaţă lungă, bunicule! se înclină Sargetius. Sînt tare ca piatra. La înapoierea de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, am însoţit alaiul lui Callicles, Marele preot al templului lui Jupiter, dintr-o provincie îndepărtată de la răsăritul imperiului, Frigia. A auzit de faima olăriei tale şi, fiind în trecere pe aici, arde de nerăbdare să-ţi vadă vasele.
Bătrînul îşi aţinti privirea asupra marelui preot, pe a cărui mantie luceau fire de aur. I se prosternă cu multă cucernicie şi spuse, arătînd spre Offas:
— Să nu mîniem zeii! Olăria mai poartă încă numele meu, însă de cîţiva ani renumele îi este păstrat de Offas, cel mai dibaci olar de prin aceste părţi. Dar să nu întîrziem, se lasă seara şi n-o să mai vedem aşa bine înăuntru.
Intrară unul după altul, urmînd pe marele preot din Frigia. Din îndemnul lui Offas, sclavii aduseră cîteva opaiţe şi luminile lor alungară umbra deasă. Cei doi preoţi se opriră în partea din stînga unde, pe rafturi de lemn aliniate de-a lungul peretelui, se înşirau vase şi statuete aranjate după mărime. Offas luă unul, un fel de glastră frumos colorată, şi începu s-o încerce lovind-o cu degetul. Un sunet melodios se împrăştie în jur. Privirile preoţilor cuprinseră rafturile în lung şi în adînc, încărcate cu oale pîntecoase, largi la gură, cu buze răsfrînte, străchini şi tipsii de toate mărimile, ceşti dace scunde şi opaiţe cu mai multe găuri, lucrate la roată sau numai de mînă, căni cu cozi de diferite forme, bune pentru băutul vinului, iar pe două rînduri, jos, numeroase amfore înalte şi zvelte, cu gîturi lungi şi subţiri ca de lebede. La capul raftului din mijloc, marele preot al templului lui Jupiter zări un şir de patru cupe, frumos vopsite cu albastru, pe care erau desenate scene cu legionari, coloni şi daci. Înaintă cu o curiozitate sporită. Privindu-le, desluşi pe ele istoria Daciei romane, tot ce se petrecuse pe aceste meleaguri timp de peste o sută de ani.
— Cine e meşterul care le-a măestrit? întrebă el, uimit de semnificaţia limpede a scenelor.
— Eu m-am jucat cu vopselele! rîse Sargetius. Iar iscusinţa zugrăvirii chipurilor de oameni am învăţat-o de la el, adăugă, arătîndu-l pe Offas.
Marele preot tăcu un timp, privind cupele. Sargetius îi vorbise mult despre Offas, pe drumul lung făcut împreună, însă nu la asta se gîndea acum. Pe una din cupe, scena reprezenta o mulţime de oameni opunîndu-se legionarilor care, cu suliţele întinse, îi împingeau în lungul drumului.
— Triburi barbare năvălitoare vin tot mai numeroase dinspre răsărit şi miazănoapte. Ele încearcă să se statornicească prin aceste locuri, spuse, întorcîndu-se spre Sargetius. Crezi că dacă Roma îşi va retrage legiunile, populaţia nu le-ar urma?
— Nu m-am gîndit la asta, nu ştiu ce să cred! Cînd am lucrat aceste cupe, am vrut numai să fac ceva frumos. Dar să mergem mai departe, să vedeţi tot.
Sargetius făcu semn lui Offas şi, înlăturînd sclavii, se aşezară amîndoi, fiecare la cîte o roată. Din lutul măiestrit cu degetele, începură să se înalţe două forme ce deveniră două cupe largi, cu picior scurt. Cei doi preoţi îi priveau, minunîndu-se.
— Cînd frămînt lutul la roată mă simt altul, rosti Sargetius, apropiindu-se de marele preot. Încep să cuget mai adînc, încerc să pătrund tainele vieţii şi ale lumii. Poate că ei, olarii, sînt adevăraţi filozofi. Acum să-mi spui ce anume ţi-a plăcut, Mare preot, pentru că vreau ca oboseala ta, venind pînă aici, să fie răsplătită. E o mare cinste pentru noi ca vasele şi statuetele noastre să ajungă pînă în Frigia. Primeşti orice ţi-ar face plăcere!
Marele preot rămase un timp pe gînduri.
— Aş vrea cele patru cupe cu desenele frumos măestrite. Mă voi ruga lui Jupiter şi la toţi zeii pentru sănătatea ta şi a celor dragi ţie! Asta, dacă te lasă inima...
Sargetius se gîndi la bucuria cu care le va primi Alliana. Dar cuvîntul nu şi-l mai putea întoarce.
— Fie, Mare preot! Voi încerca să fac altele...
— Aici toate sînt minunate, însă nu se cade să mă lăcomesc, abuzînd de dărnicia voastră. Mi-ar mai place acele două statuete cu pani şi satiri.
— Nu vrei şi pe zeiţa Libera, atît de mult căutată şi adorată pe aici? îl întrebă bătrînul. După ce primeşti cele alese, vom trece alături, în villa nepotului. La noi este obiceiul să omenim oaspeţii. Acolo, ne vom adăpa la înţelepciunea ta, Mare preot.
În tricliniul villei lui Sargetius, gustară ceva şi goliră numeroase cupe. Pe feţele lor îmbujorate se oglindea tăria vinului băut. După o vreme, marele preot Callicles se întoarse spre bătrînul Degidus, pregătit să-l întrebe ceva:
— Ai spus că fără Offas, iscusitul meşter olar, atelierul ar fi fost de mult închis. Pe el de ce nu l-ai chemat să ospăteze alături de noi? E un om minunat.
— Nu se cădea să-l pun alături de un Mare preot!
— Îl ai cumva ca sclav? Nu i-am văzut semnul...
— Nu, Offas e om liber. La noi lucrează cu plată.
— Poate că atelierul o să-i rămînă lui, interveni Sargetius. Eu nu am de gînd să mă ocup de modelatul lutului.
— Ştiu! Cînd eu voi pleca la zei, aici totul se va destrăma! murmură bătrînul, neîmpăcat în sinea lui.
Marele preot se mişcă neliniştit în scaun, trecîndu-şi degetele prin barba albă.
— De la un timp, tot mai puţini oameni spun că pleacă la zei, începu el. Prin Misia, Frigia şi Caria multă lume urmează învăţătura acelui galilean. Noua credinţă se întăreşte, lupta marilor preoţi nu mai este ajutată de Roma. Am venit prin părţile acestea poftit de Marele preot de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi împins de dorinţa de a cunoaşte oamenii, despre care se vorbeşte pînă departe în ţările răsăritului. Să nu vă supăraţi dacă îndrăznesc să vă întreb ceva: dacii au fost nimiciţi cu totul de legiunile Romei?
Marele preot Callicles văzu cum ochii bătrînului Degidus începură să lucească. După o scurtă şovăială, se hotărî să pună întrebarea al cărei răspuns îl urmărea:
— Voi sînteţi daci sau romani? Adică tu, bătrîne, şi tu, Sargetius, ce vă socotiţi?
Înalt şi bine făcut, în puterea celor treizeci de ani abia împliniţi, Sargetius arăta pe drept cuvînt un bărbat voinic, energic şi frumos. Se ridică în picioare şi începu să se plimbe prin tricliniu. Marele preot îl urmări cu privirea, aşteptînd răspunsul.
— Dacă e să vorbim drept, rosti el, în Dacia nu prea mai sînt nici romani şi nici daci. De fapt, în tot imperiul numărul romanilor adevăraţi este destul de mic. Ce sîntem noi? Cred că ştie mai bine bunicul, el cunoaşte rădăcinile din care ne tragem.
Bătrînul se mişcă vioi, cu toţi cei optzeci de ani ai săi, bucuros că marele preot îi dădea prilejul să-şi arate originea.
— Ce sîntem noi, ne-o vei spune tu, Mare preot! Eu îţi voi arăta numai care este obîrşia noastră. Înaintaşii mei au avut sînge dac. Bunicul se numea Dicomes, feciorul lui Sarmis, cel care a unit în răscoală pe daci şi pe sclavi, conducîndu-i în luptele purtate cu legiunile imperiului. Tatăl meu a fost fiul lui Dicomes, iar mama, fiica unui colon venit din insula Lesbos. Eu am avut trei copii, un băiat şi două fete, cu nevasta care se trăgea dintr-un veteran roman şi o dacă. Feciorul — tatăl lui Sargetius — a căzut într-o luptă, cînd Porolissumul s-a găsit în pericol de a fi cucerit şi dărîmat de o hoardă năvălitoare de gepizi, iar soţia lui, o fiică a Romei de toată frumuseţea, l-a urmat la zei peste cîţiva ani. Copiii — Sargetius şi Opilia — au fost crescuţi mai mult de mine... Ne întrebăm şi noi, Mare preot, continuă bătrînul după o scurtă pauză, ce sîntem, daci sau romani? Tu ai putea să ne spui.
— Sîngele vostru e destul de amestecat, începu marele preot după un timp de gîndire, însă nu trebuie sa uitam că pe linie bărbătească vă trageţi din poporul viteazului Decebal. Eu zic că sînteţi mai mult daci, decît romani.
— Aşa ne socotim şi noi, întări bătrînul, dar asta nu ne mai foloseşte la nimic!
— Nu se ştie! reluă marele preot, zîmbind. În părţile acestea imperiul este destul de şubred, iar în vinele tînărului curge sînge de la acela care ar fi fost rege, dacă alunga legiunile.
— Poate că nu e bine spus aşa, Mare preot, se simţi dator Sargetius să intervină. Nu imperiul e şubred în aceste părţi, ci duşmanii lui sînt mulţi. Dacă vor veni vremuri grele, vom porni dincolo de Danuvius, unde au început să plece cei mai grijulii.
Tonul cu care vorbise îl făcu pe marele preot să-l privească mirat şi rece:
— Am crezut că am în faţă un bărbat cu suflet de căpetenie! Ai de gînd să-i părăseşti pe cei care, simţind în vinele lor sînge dac, nu se vor îndura să părăsească pămîntul strămoşesc?
— Roma va avea grijă de toţi! răspunse Sargetius, căruia nu-i plăcea direcţia discuţiei.
Marele preot se ridică de la masă.
— A venit timpul să vă părăsesc. E destul de tîrziu, vreau să mă odihnesc. Cît mai stau la Porolissum, sper să te mai văd, Sargetius. Iar la plecare, nu voi uita să salut pe bătrînul Degidus şi pe iscusitul Offas. Pentru cele patru cupe dăruite, mă voi ruga zeilor să vă ţină sănătoşi şi să vă dea fericire!
Rămaşi singuri, bunicul şi nepotul priviră mult timp după ei. În liniştea serii, se auzeau tot mai încet paşii gărzii ce-l însoţea pe marele preot. Cînd în jurul lor se stinse orice zgomot, bătrînul se întoarse spre Sargetius şi-l întrebă:
— Ce ai aflat pe la Ulpia Traiana Sarmizegetusa? Se retrag legiunile dincolo de Danuvius?
Sargetius răspunse cu voce potolită:
— N-am simţit nici o mişcare. Tot ce se aude, sînt numai zvonuri!
