Comosicus de Ion Nicolae Bucur volumul 4 carti istorice autori romani

Comosicus de Ion Nicolae Bucur volumul 4

Partea Întîi Îngemănarea

Capitolul I
FRĂMÎNTARE ŞI CHEMARE

1

În anul 682 de la întemeierea Romei[1], stăpîn al cetăţii Tibiscum şi al plaiurilor, pădurilor şi munţilor din jur era tarabostele[2] Oroles. La daci, în vorbirea obişnuită, cetăţi se numeau şi aşezările locuite de tarabosti, toate construcţiile ce formau conacul moşiei — un loc cu împrejmuire puter­nică pe vîrful unei coline, uşor de apărat în caz de pericol — ce se deosebeau de cetăţile întărite aparţinînd regelui, cu ziduri de piatră legate cu bîrne, străjuite de cete de luptă­tori, înălţate în poziţii între povîrnişuri de munţi, unde putea fi oprit duşmanul pornit să cotropească şi să prădeze. Cetatea Tibiscum domina valea rîului Tibisis[3] de pe tîmpla rotunjită a unui deal prelung, în urcuş uşor către crestele ce se profilau spre apus. În trecut şi ea fusese cetate de apă­rare, întărită cu val de pămînt şi turnuri de pază, aşezată la răscrucea drumurilor ce se întîlneau acolo venind dinspre răsărit, apus, miazăzi şi miazănoapte. Numai de cîţiva ani regele Burebista o dăruise tarabostelui drept răsplată pentru faptele de vitejie săvîrşite în luptele cu tribul celtic scor­discilor, opriţi prin părţile unde se împreunau cele două ape mari: Pathissus şi Dunaris[4], întărind astfel încrederea ce i-o acorda încă de pe vremea copilăriei, înălţîndu-l la rangul de căpetenie militară şi de stăpîn al acelor plaiuri.

După ce sărea peste apa Tibisisului pe podul de lemn, drumul pornea spre cetate urcînd cu şerpuiri lungi printre copacii bătrîni ce îmbrăcau povîrnişul muntelui, oprindu-se în faţa celor două porţi grele, întărite cu piroane de fier, păzite de străji zi şi noapte. Înăuntru se întindea clădirea lungă din bîrne groase, bine rostuite la colţuri, cu cerdac tot aşa de lung prin faţa celor patru încăperi în care locuia tara­bostele. În spatele ei se înşirau alte construcţii: cazarma stră­jilor, hambarele cu bucate şi chiliile sclavilor, dincolo de care se zăreau staulele cailor. Jos, în vale, între deal şi rîu erau îngrămădite magaziile, atelierele şi saivanele, împrejmuite de un gard puternic cu bulumaci groşi, înfipţi adînc în pămînt şi împletitură deasă din mărăcini, iar împrejur, îm­prăştiate pînă pe povîrnişuri, erau colibele comatilor legaţi de moşie din tată în fiu, a căror soartă era în totul la bunul plac al tarabostelui, deşi se bucurau de oarecare libertate în mişcări, aveau căminul şi familia lor, deosebindu-se mult de sclavi, oameni priviţi ca nişte fiinţe ce făceau parte din rîndul animalelor. De fapt sclavia pe meleagurile dace era ceva proaspăt, se răspîndise numai de cîteva zeci de ani. De cînd negustorii greci şi romani pătrunseseră în Dacia, deve­nise un fel de modă, era totodată un semn de bogăţie, ca tarabostii să cumpere sclavi sau să-i primească drept răsplată de la rege dintre captivii luaţi în lupte. Modul de viaţă al comatilor şi sclavilor depindea în egală măsură de sufletele celor ce le erau stăpîni; la unii trăiau în oarecare îndestulare ca şi dacii liberi, iar la alţii ca simpli robi, înfometaţi.

Tarabostele Oroles dădea dovadă de alese porniri spre omenie, se purta cu supuşii săi ca şi cum i-ar fi fost egali, iar aceştia păstrau distanţa şi respectul cuvenit, fără să fie stăpîniţi de teamă, deşi cel ce greşea era pedepsit cu străş­nicie. De altfel, mulţi se înfiorau numai privindu-i înfăţişarea. De talie potrivită, cu pieptul lat, braţele puternice şi vocea ca tunetul, cînd vorbea începeau să vibreze lucrurile din apropiere. Ajuns în puterea vîrstei, abia trecuse de patruzeci de ani, călit în lupte, mînuia suliţa, spada, arcul şi ghioaga cu mult curaj şi măiestrie. În luptele cu scordiscii îi culcase la pămînt pe toţi ce se apropiaseră de el. De multe ori se arun­case în mijlocul învălmăşelilor şi lovise cu sete, despresu­rîndu-l pe rege. Dar cine îl cunoştea bine, nu vedea în el un om fioros, ci mai degrabă îl asemuia cu un comate care trăia alături de pădure, cu trupul întărit doborînd copacii şi scurtînd buştenii. Cînd alerga în galopul calului, cu pletele şi barba blonde, de nuanţă uşor castanie, jucîndu-i în bătaia vîntului, se simţea în elementul său, mai ales de cînd mersul pe jos îi era greu, stînjenit de piciorul drept, pe care nu-l putea îndoi destul, betegit într-o bătălie cu scordiscii, în toiul căreia se prăbuşise cu calul într-o prăpastie.

Soarele îmbrăca zările într-o lumina veselă. Plaiurile, văile şi munţii se estompau pierzîndu-se în pîcla uşoară a zilei de vară. Era către vremea prînzului. Tarabostele ieşi în cerdac, coborî încet treptele scării din lespezi de piatră, înaintă spre poartă cîţiva paşi, apoi se opri. Strigă pe căpetenia gărzii, străduindu-se să-şi stăpînească vocea, nu voia să se arate supărat:

— Gethulis, unde eşti?

— Aici, stăpîne! răspunse acesta, ieşind în fugă din turnul ce străjuia poarta.

— Ce ai făcut cu sclavul acela, l-ai biciuit aşa cum ţi-am poruncit?

— Nu, stăpîne. Cînd l-am căutat, era plecat în vale la ateliere; am zis să aştept pînă se întoarce...

— Ai zis să aştepţi... repetă murmurînd tarabostele. Poate că zeii lui l-au ajutat... sau tu ai gîndit că am să uit...

— Fug în vale, stăpîne, acolo îl...

— Stai! îi strigă, văzîndu-l că se întoarce, gata să por­nească spre poartă. M-am răzgîndit, l-am iertat, mi-am adus aminte de fapta lui bună din primăvară. Tu de ce nu i-ai luat apărarea?

Gethulis rămase descumpănit, privindu-l mirat, niciodată stăpînul nu revenise asupra unei porunci, mai ales cînd pe­depsea, îl ştia om bun şi drept, însă nu-l văzuse vreodată trecînd cu vederea peste o greşeală. Căută să spună ceva, încercă să pună parte sclavului, pe care îl cunoştea vrednic şi cinstit, dar nu avu timp, de dincolo de porţi se apropiau ropote de călăreţi ce urcau în galop. După cîteva clipe Co­mosicus şi Andra strînsera frîiele şi caii se opriră aruncînd cu potcoavele jerbe de scîntei pe plăcile de piatră ce pavau curtea. Erau amîndoi numai tinereţe şi sănătate. Tarabostele uită de cele petrecute, îşi privi cu dragoste şi mîndrie feciorul şi fiica, numai cu ei doi mai rămăsese. Comosicus era un flăcău abia ieşit din adolescenţă, blond, cu obrajii rozalii şi pletele larg ondulate, căzute pe umeri. Avea porniri de luptător, alerga cu calul fără şa, sărea cu uşurinţă peste şanţuri şi garduri, ştia să-l oprească şi să-l întoarcă fulge­rător, întocmai ca un călăreţ pe cîmpul de bătaie. De cîte ori îi privea, sufletul tarabostelui se umbrea, o durere surdă se trezea în el, tot aşa arătase şi feciorul cel mare, căzut luptînd vitejeşte cu scordiscii. Acum pentru el Comosicus era fala şi speranţa vieţii sale. Nu şi-a regăsit liniştea pînă nu şi-a învăţat feciorul să mînuiască spada cu măiestrie, să arunce suliţa fără greş şi să trimită săgeata la locul dorit. Dar şi de fată era mîndru, o sorbea din ochi, alături de băiat era ca o floare care abia îşi deschisese petalele, lacomă după lumina soarelui. Andra moştenise gingăşia mamei şi vigoarea tatălui. Întocmai ca mama, avea obrazul alb, fruntea înaltă, faţa ovală, pe care jucau ochii mari, lucitori, de culoarea cerului senin, toate încadrate de buclele bogate, blonde, de nuanţa spicului de grîu pîrguit, ce-i cădeau pe umeri strînse în două cosiţe groase, iar din partea tatălui primise temeri­tatea şi îndîrjirea; ca un bărbat alerga cu calul, sărind peste tot ce-i ieşea în cale, mînuia cu dibăcie suliţa şi arcul şi nu dădea înapoi din faţa primejdiei. Se lua deseori la întrecere cu Comosicus, călărea pe cîmpie ca o amazoană, urmărită de privirile pline de uimire ale comatilor.

— Tată, de la podul de peste Tibisis l-am lăsat în urmă pe Comosicus, rosti Andra îmbujorată, strunind calul.

Băiatul încropi un surîs, ştia ce gîndea tatăl.

— Aşa, fata mea, să te ţii tare, să nu te creadă nevolnică nici un flăcăiandru.

Tarabostele oftă. Rămăsese numai cu o fată, celelalte două fuseseră luate de zeul cel mare. Urmase apoi îmbol­năvirea soţiei; de mult timp nu mai putea să umble, o ţinea la pat o suferinţă la picioare.

— Am făcut un ocol pe după casele comatilor, am urcat pînă la Peştera Ursului şi ne-am întors pe la saivane, reluă ea plină de viaţă. Ne-am oprit sus, la marginea pădurii, lînga căsuţa lui Siporus. Am văzut la el o veveriţă, se juca într-o colivie; a spus că mi-o dă mie, mi-o aduce astăzi. Ce om bun este bădia Siporus! Ştii că pe Ina am făcut-o surata mea?

Faţa tarabostelui se umbri şi mai mult. Înţelesese multe lucruri, pricepuse că între Comosicus şi Ina se înfiripase o legătură nevinovată, o dragoste de adolescenţi, însă se pre­făcuse că nu o lua în seamă.

— Bine, copiii mei, descălecaţi şi intraţi în casă, mama doreşte să vă vadă, le spuse pornind spre poartă.

Aşadar Siporus se înapoiase, gîndea el călcînd rar. Îl trimisese la cetatea Arcidava, la rege, să ia parte la o vîna­toare ce se organiza în cinstea unui oaspete străin, venit tocmai de la Dionysopolis, cetate de pe ţărmul Pontului Euxin. Pe el îl avea cel mai dibaci vînător, îşi formase o ceată de oameni isteţi, numai însoţit de el pornea după vînat. Urmat de Gethulis dădu roată cetăţii, se opri pe la chiliile sclavilor, îşi aminti că poruncise să le repare, să facă înve­litori mai groase pentru iarnă, dublate cu cîte o blană mare de berbec, apoi intră în grajdurile cailor şi se convinse că erau bine îngrijiţi. Cînd se întoarse la poartă, îl găsi pe Siporus. Aştepta.

— Mă rog Marelui zeu pentru sănătatea stăpînului! sa­lută acesta aplecîndu-se supus. M-am înapoiat, stăpîne.

— Vino după mine, îi spuse pornind să urce spre cerdac. Vreau să-mi povesteşti tot ce ai făcut şi ce ai văzut.

Porunci unei sclave să aducă două ulcele cu vin şi se aşezară în capul dinspre vale al cerdacului, de unde se vedea lucind apa Tibisisului şi plaiurile pînă departe, pierzîndu-se în pîcla ce se îngroşa către vîrfurile munţilor dinspre răsărit.

— Ia spune-mi, ce face regele, e sănătos? îl întrebă pe comate după ce sorbiră din ulcele.

— Marele zeu să-l ţină, că tare bun om este! Nu-l mai văzusem din anul trecut, de cînd a venit aici şi v-am însoţit la vînătoare. Este plin de sănătate, cînd îl priveşti vezi în el numai putere şi povară. Zic povară, fiindcă nu ştiu de ce mi se pare că, parcă poartă în spate întreg neamul dacilor. Mergeam în urma lui prin pădure cînd l-am auzit spunîndu-i acelui străin, pe care îl omenea cu multă grijă: „Poporul dac este mare, dar trăieşte neunit. Cînd va avea un singur conducător, atunci Roma îi va căuta prietenia.” Au vorbit ei despre multe, dar nu prea le-am priceput. Eu, stăpîne, abia îndrăznesc să-l privesc pe rege, pentru mine el este ca un zeu, în mintea mea îl văd stînd alături de Zamolxis.

— Aşa, Siporus, îmi place cum vorbeşti. Aşa trebuie să-l vezi pe rege!

— Sînt un comate nevolnic, stăpîne, spun şi eu ce am în suflet. Trei zile a durat vînătoarea. Cu cît urca mai sus, în munte, cu atît regele se înveselea mai mult. Eram mulţi, am doborît vînat să încarci carele: urşi, cerbi, căprioare şi multe alte jivine de-ale pădurii. Străinul acela — tînăr, frumos, cu privire vie — se bucura şi se minuna. Dar acolo în munte eu nu prea am avut linişte, m-am frămîntat întruna cu gîndul la stăpîna...

— De ce? Ai avut vreo presimţire, vreun semn? Crezi că suferinţa ei se va înrăutăţi?

— Nu, stăpîne. În fiecare clipă mă rog Marelui zeu pentru însănătoşirea ei. La asta m-am gîndit, să se facă sănă­toasă, şi asta mi-a venit acolo sus, pe vîrf de munte. Urcasem pe podişul cel mare, din care se ridică trei vîrfuri, nu prea înalte, dar făloase, le spune: celui dinspre răsărit, Semenisis, celui dinspre mizănoapte, Goznis, iar celui dinspre miazăzi Piatra Nedeiei, asta fiindcă în jurul acestei stînci are loc şi o petrecere în miez de vară. Între vîrful Goznis şi cel al Nedeiei am dat peste o scobitură în piatră, plină cu apă, adică un mic lac de munte în care se scurge un pîrîiaş, ca şi cum s-ar opri să se odihnească, apoi porneşte mai departe în vale. Din toate părţile veneau poteci şi toate se opreau pe malul lacului. Acolo am întîlnit un bătrîn încărcat de ani, dar cu gură vrednică. A început îndată ce m-a văzut: „Bag seamă că nu eşti de pe aici, că nu te semui să te mai fi văzut — mi-a spus el, dornic să intre în vorbă. Ai venit să-ţi lecuieşti vreun beteşug?” „Nu, i-am răspuns, unde, cum să-mi lecuiesc?” „Aici în lacul ăsta, s-a pornit el din nou. Din bătrîni i se spune Baia Vulturului, dar acum lumea îi zice Izvorul Tămăduirii. Aşa merge povestea, cică ar fi fost văzut un vultur bătrîn, plin de bube, fără fulgi, bălăcindu-se în apa lui, de unde a ieşit sănătos, viguros, cu pene frumoase. Unii cred că toţi vulturii de prin munţii vecini îşi aduc puii şi îi scaldă în lac, pentru a-i face puternici, să trăiască viaţă lungă. Să vezi ce o să fie aici peste vreo zece zile! Dau năvală cei cu beteşuguri, vin cu carul, călare sau tîrîndu-se pe jos, aduşi de alţii sănătoşi. Tot plaiul se umple de oameni ologi, de copii plăpînzi, de femei cu boli de ale lor. În ziua cînd cade miezul verii, cine se scaldă de şapte ori în Baia Vulturului se înzdrăveneşte. Anul ăsta miezul verii va fi cică de poimîine într-o săptămînă. Am văzut şi eu pe mulţi lecuiţi. Asta o fi voia Marelui zeu, face minunea asta numai într-o singură zi din an”. A mai vorbit el despre multe, dar eu nu prea îl mai ascultam, nu-mi mai ieşea din gînd minu­nea cu tămăduirea. Eu zic că ar fi bine să încercăm cu stăpîna, poate se face bine, o vedem iarăşi mergînd pe picioare.

— Da... ar fi de încercat!... murmură tarabostele. Nici vraciul pe care l-am adus nu ştia de Baia Vulturului, altfel m-ar fi îndemnat să o duc acolo. Să mă încred în tine, Siporus? Nu aş vrea să o chinuim degeaba...

— Cum e voia stăpînului... Fac cum zice stăpînul... Sînt gata să însoţesc pe stapîna acolo! O ducem într-un car cu fîn mult.