Pribeagul de Lola Chiracu
1
Damascul, vechea capitală a califatului arab, căzut sub stăpinire turcească, se întindea în oaza de la poalele munţilor Liban.
Asemenea Bagdadului, avea o formă circulară, înconjurat de un zid de cărămizi, dincolo de care se întindeau urmele unui şanţ adînc. Mai înăuntru era apărat de un al doilea zid, înalt de peste douăzeci de metri, cu patru porţi, care dădeau către drumurile principale - al Egiptului, al Persiei, al Arabiei şi al mării.
În mijlocul Damascului, în palatul vechilor califi, locuia acum beglerbegul turc. Pe cupolă strălucea statuia unui beduin călare, ţinînd o lance în mină, iar legenda povestea că în vremi de libertate lancea s‑ar fi mişcat singură, arătînd direcţia de unde veneau duşmanii.
Acuma, lancea înţepenită ruginise.
Stăpinitorul străin era chiar în inima ţării.
Comerţul era înfloritor, şi în oraş se aflau mari cantităţi de mătase, mosc şi porţelan din China; minerale, vopsele şi mirodenii din India; pietre preţioase şi sclavi din ţinuturile turceşti ale Asiei Centrale; fildeş, pudră de aur şi sclavi negri din Africa, iar din Rusia şi Scandinav ia veneau captivii albi, odată cu blănuri, miere şi ceară.
Oraşul mai era bogat în orez, grîu şi pînză de în venită din Egipt; în sticlărie, marchitănărie şi fructe siriene; în brocarturi, grîne şi perle din Arabia; în mătăsuri, parfumuri, fructe şi legume aduse din Persia.
Ca şi în Bagdad, în Damasc mai dăinuia, din vremea strălucirii lui, un mare număr de băi publice, dintre care unele cu apă caldă. Chiar dacă nu mai era ca pe vremea califilor, cînd orchestre de chitare, lire şi oboaie cîntau în grădinile publice, sau neîntrecuţi dansatori întovărăşiţi de trompetişti şi tamburine străbăteau oraşul spre desfătarea locuitorilor lui, cînd poeţii arabi povesteau în pieţe vitejiile marilor războinici - sub stăpinirea otomană, oraşul avea încă o viaţă bogată, păstrindu‑şi ceva din vechea strălucire.
Dar islamismul învăţa omul să se lase pe deplin în grija voinţei divine, care creind lumea în afara timpului, tot în afara lui hotărise soarta fiecărui om.
Ocuparea Siriei de către fraţii lor întru credinţă, turcii, nu.omorîse speranţa Arabilor şi a Sirienilor, care îşi văzuseră mai departe de treburile lor, cu încrederea neclintită că, odată şi odată, Alah îi va scăpa de acest stă- pîn nedorit.
Cu vremea, Damascul ajunsese un loc de surghhin pentru pretendenţii la tronurile ţărilor care, rînd pe rind, cădeau sub stăpînirea şi puterea osmanlîilor. Tot aici mai nimereau seraschirii * prea blînzi sau prea nehotăriţi în războaie, precum şi judecătorii care‑şi vindeau prea pe faţă conştiinţa, ori cite un vizir mazilit, care nu mai era pe placul sultanului - ca acela ce avusese curajul să spună că e prea mare risipa din hasnaua împărătească, prin darul a cîte douăzeci de taleri de ienicer la înscăunarea sultanului, şi avusese totuşi norocul să scape cu viaţă.
Aici fusese surghiunit, cu întreaga lui familie, şi Pă- traşcu, fiul lui Radu Paisie, sub care Brăila a devenit; cetate turcească, în schimbul ajutorului dat împotriva altor pofticioşi la domnie.
Pătraşcu, fiu şi nepot de domn, avind unchi pe Mir- oea Ciobanul, al cărui braţ năprasnic indoliase jumătate din familiile de seamă ale Ţării Româneşti, nu putea îi lăsat să stea în Turcia europeană, prea aproape de veştile, răzvrătirile şi intrigile ce‑i puteau veni din ţară.
Se ştia despre el că ar îi un bărbat blînd, cu o nevastă evlavioasă şi copii mărunţi. Nu avea duşmani, dar nici prietenii strînse nu‑şi făcuse. Nu era nici bogat, să ia tronul cu bani, dar nici sărac, să fie de ocară neamului.
I se dăduse un palat ceva mai la o parte, acolo pe unde se înălţa aşezămintul religios al călugărilor musulmani din secta Cadriilor, care umblau goi pînă la brîu, unşi cu vopsea cafenie, înclngîndu‑şi numai coapsele cu o fîşie de pînză. O sectă religioasă venită de la Constantinopole şi surghiunită tocmai acolo, ca să nu mai fie prea în văzul
* Scraschir - comandant (lurc ).
