CAPITOLUL I

...Şi ai început a învăţa netulburarea care este semnul tuturor fericirilor!...

12 aprilie 1877. Războiul dintre Rusia şi Turcia a început. În Constituţia imperiului otoman, Sultanul considera România ca parte integrantă a acestuia, fapt care îndemnă guvernul român la înarmare şi la semnarea convenţiei cu Rusia. În sfârşit venit-a ceasul ca Ţara să dea cele câteva sute de ani de potop al umilinţei pe stropul unei clipe şi să pună lacăt greu, de nesfărâmat, înaltei Porţi unde fâlfâiau năfra­mele negre ale mazilirii şi fulgerau iataganele lacome de sângele voievozilor valahi şi moldavi. Se va opri odată pentru totdeauna convoiul de robi şi plean ce lua drumul Stambulului fie din trădarea boierilor, fie din spaima domnului cu tronul scos la mezat. Căci în aur se prefăcea sângele poporului acolo, în cămă­rile de basm ale Sultanului, şi în sânge se schimba aurul ţării împrăştiat pe drumul cel fără de întoar­cere al robiei...

Cu optsprezece ani în urmă, cele două ţări surori, Moldova şi Valahia, s-au prins într-o îmbrăţişare fierbinte, gata şi la viaţă şi la moarte cu înfrăţire. Domnul, cu barbişon à la Napoleon al III-lea, Alexandru Ioan Cuza, cerca prin greul domniei să ză­dărnicească uneltirile unora şi frenetica tulburare a altora. Dar, într-o noapte de fevruar, un complot urzit cu necugetare l-a silit să abdice îndemnându-l să pornească pe greul drum al exilului, după ce a îmbrăţişat santinela română şi după ce, o clipă, şi-a rotit privirea înceţoşată peste ţară. Apoi, urcându-se în rădvan, surugiii au dat bice cailor, perdeluţa de la geam s-a tras, şi Cuza nu a mai zărit decât depăr­tările străine şi reci ca o apă îngheţată. Peste neam s-a aşezat domnia cea nouă a unui prinţ prusac, cu voce metalică şi accent străin. Sub domnia lui, România porni un război aprig, războiul de indepen­denţă naţională. În balanţa justiţiei eterne se cântărea neatârnarea sau pieirea acestei naţiuni. Şi filele istoriei neobosite se întorc, se întorc, se întorc...

* * *

Nu de mult, în lumea bună a Bucureştiului, îşi fă­cuse apariţia o figură ciudată. Un bărbat distins, bo­gat şi fermecător. Iar farmecul şi interesul creşteau cu atât mai mult, cu cât nu se ştia nici de unde venea, nici cine era. Străinul era înalt, cu ochi negri, migdalaţi, cu pomeţii puţin ieşiţi în afară, cu nas vultu­resc, cu gură senzuală şi îndrăzneaţă, cu o bărbuţă neagră şi aspră, smead la faţă şi cu un vag surâs în colţul gurii, ce ar fi putut fi şi ironic, şi batjocoritor, şi compătimitor. Vocea îi era catifelată şi convingătoare. Puţini erau aceia care îi suportau privirile negre şi nu se plecau în faţa lucirilor sale. Se ştia despre el că se numea Serafim şi că, prin misiţi, cumpărase casele bătrânei cămătărese Zulnia Mavrodin la preţ destul de ridicat, vreo patrusprezece mii de galbeni pe acea vreme. Casele Zulniei Mavrodin se dărăpănaseră, stăpâna nemaivoind să inves­tească bani în repararea lor, fie din socoteală, fie din lehamitea bătrâneţii. Serafim tocmi zugravi, ti­nichigii, tâmplari, fierari, grădinari, cărămidari, reuşind să redea caselor strălucirea de odinioară. Se reparară porţile masive de fier şi se nivelă drumul principal, pe unde intrau şi ieşeau trăsurile, vara, şi săniile, iarna. Fură puse felinare la intrarea din faţă, ce aveau să ardă toată noaptea. Grădina uriaşă din spate părăginită, cu vrejuri uscate şi pomi golaşi, se schimbă într-un parc de nerecunoscut, cu boschete şi alei de trandafiri. Tot acolo, în fundul curţii, unde un zid masiv din piatră închidea proprietatea, ascunzând-o vederii trecătorilor, se mai înălţă şi graj­dul pentru cai. Fu ridicat podul casei şi lărgită piv­niţa, căreia i se mai adăugară nişte coridoare întor­tocheate, cu intrări şi ieşiri mascate, pe care nu le cunoştea decât proprietarul casei. O cameră întreagă se sacrifică armelor de tot felul. Pe pereţii îmbră­caţi în tapet de mătase se aşezară covoare de Şiraz, Smirna şi Ferahan, iar peste divanele moi fură aş­ternute covoare de Bukara, Tebriz şi Ispahan. Pe covoarele de pe pereţi, prinse în cui cu colţ, odih­neau arme cu forme ciudate: săbii fine de Damasc cu lamă subţire şi arcuită, care vibra când o loveai cu degetul, pumnale în teci meşterite din argint şi catifea roşie, buzdugane cu lănţug şi ghimpi de oţel, pistoale cu sileaf, obrăzare, coifuri din ţări îndepăr­tate şi necunoscute, cămăşi de zale, scuturi rotunde orientale, un soi de săbii în formă de şarpe, cu teaca din răchită neagră şi mâner de abanos, şi multe altele care dovedeau interesul stăpânului. Uşa camerei tur­ceşti, tăiată şi rotunjită la colţuri, cu vitralii prin care se strecura lumina în diferite culori, dădea într-o sufragerie uriaşă, cu tavan din lemn de tran­dafir şi mobilă din mahon. La capătul ei se afla un coridor lung, care ducea la o scară interioară cu vreo cincisprezece trepte, iar sus era dormitorul. Ce­lelalte odăi, salonul, biroul, sala de jocuri, salonul de muzică şi holul erau mobilate cu acelaşi gust bizar, înclinat înspre culorile sângelui, fie roşu aprins ca jarul focului din corturile ţigăneşti, fie roşu vişiniu. În toată casa locuia numai domnul Serafim. De­parte de a fi încrezut şi mohorât, ca toţi oamenii cu avere mare, era foarte agreabil şi prietenos. Poves­tea frumos întâmplări din viaţa lui, întâmplări ciu­date, care făceau să se strângă pielea ascultătorilor şi ascultătoarelor. Povestea fără să uite nici cel mai mic detaliu despre călătoriile lui în ţări îndepărtate, cu fiinţe neobişnuite şi eresuri, cu vrăji şi descântece de moarte, cu vieţi ce-şi părăseau trupurile pentru a pătrunde în altele, numai spre a le chinui şi dis­truge. Invitaţii îl ascultau fascinaţi, cu gurile uscate de emoţie, şi cu spaimă firească atunci când Sera­fim îşi chema printr-un şuierat aparte şarpele îmblânzit de el, gros ca piciorul de bărbat. Acesta se târa încet, de undeva de la subsol, trecea printre musafirii îngroziţi, fără a le da nicio atenţie, încolăcindu-şi stăpânul şi sâsâind vesel. Privirile şarpelui şi ale omului căutau privirile invitaţilor, încercând să le stăpânească şi să le facă să se zbată ca pasărea care nu mai are nicio scăpare. În vreme ce mângâia şarpele cu solzi reci, Serafim vorbea despre vremea când şezuse în India, despre Egipt, despre Siria, des­pre maharajahul nebun din Lahore, despre Africa tropicală, despre nişte mănăstiri din Himalaya, cu călugări fanatici care ucideau în virtutea unei credinţe demente. Femeile îl ascultau ferme­cate tremurând genele. Bărbaţii, căzuţi pe gânduri, îşi mângâiau uşor bărbuţele. Lui Serafim îi plăceau oamenii, fie civili, fie militari, fie politicieni sau oa­meni de afaceri, într-un cuvânt, orice fiinţă, indife­rent de sex, care „umblă în două picioare”, cum îi plăcea lui să spună. Mergea mult pe jos, îmbrăcat elegant, cu dunga de la pantaloni impecabilă, cu ja­cheta tăiată după ultimul jurnal, învârtind bastonul cu mâner de aur ca pe o morişcă. Uneori, figura lui avea ceva de copil cuprins de o mare tristeţe, alte­ori, de om în care colcăie veninul înfrângerii, linişte adâncă sau veselie nebună, regrete sau căutări. Ni­meni nu putea şti ce se ascunde îndărătul acelei pri­viri când înfiorătoare şi reci, când mângâietoare, când sălbatecă precum stepa fără de început şi fără de sfârşit.

Un inel cu piatră mare, verde, completa frumuse­ţea mâinii cu degete lungi şi nervoase. Tinerii din lumea bună îi căutau prietenia, unii din curiozitatea de a pătrunde în viaţa atât de misterioasă a acestui personaj, alţii atraşi de originalitatea lui, iar alţii, pur şi simplu, din spirit de imitaţie. Aproape toate casele bune îşi deschiseseră uşile pentru a-l primi, mândrindu-se cu vizitele acestui bărbat plăcut, care mirosea a ambră, mosc şi tabac. Însă nenumăratele invitaţii nu-l reţineau să colinde toate mahalalele bucureştene singur, dornic de a descoperi ceva sau de a cunoaşte calea fiecărei uliţe, cu mersul ei ne­sigur şi strâmb. Se oprea în faţa vreunei case, pri­vind-o lung, depărtându-se şi apropiindu-se, de parcă ar fi vrut să-i reţină imaginea în minte pentru veş­nicie... Se întorcea brusc pe călcâie, pierind repede, ca şi cum l-ar fi gonit cineva.

Ades, după plecarea musafirilor, rămânea singur în odaia orientală. Chipul lui lua acel aspect de co­pil cuprins deodată de o mare tristeţe. Feciorul aş­tepta nemişcat ordinele stăpânului. „Stinge lumi­nile”, şoptea Serafim. Feciorul îndeplinea treaba, apoi, la un semn, se făcea nevăzut. Rămas singur, ciudatul personaj deschidea uşa coridorului, pe unde se strecura trupul gros al şarpelui. Serafim îl privea cu dragoste. Ridica încet capacul unei chesele de argint, aşeza pe o tăviţă un fel de praf alb căruia îi dădea foc. Fumul se înălţa încet şi amândoi, om şi şarpe, aspirau cu nesaţ. Pupilele se dilatau, pâlpâirea slabă a unicei lumânări lăsate aprinsă luminându-le chipul. Ochii erau ficşi, sticloşi, iar buzele tremurau uşor. Rămânea o vreme într-un soi de visare bui­macă, după care înălţa braţele desenând în aer dife­rite semne, rostind mereu aceleaşi cuvinte neînţe­lese. Se droga, spre a-şi părăsi fiinţa fizică, atunci când simţea nevoia. Mintea toropită de fumul alb se reîntorcea în ţările şarpelui de alături.

Femeile îl visau înfiorate, zbătându-se şi apărându-se, de parcă erau chemate de o voce venită din măruntaiele pământului. Se strâmbau, bolboroseau în somn, se trezeau cu mintea tulburată, lac de su­doare, incapabile să-şi mai amintească ceva. Ştiau doar că Serafim le apăruse în vis cu şarpele acela îngrozitor lângă el. Bărbaţii făceau haz, casele unor demnitari ai guvernului îl primeau cu plăcere, dar Serafim căuta altceva... Cu totul altceva...