MOARA DRACILOR
Primăvara venise ceva mai devreme pe plaiurile bănăţene, în acel an al mântuirii, 1616. Ogoarele arate, unele chiar şi semănate, abureau sub soarele molcom, prevestind un an încărcat de bucate. Barem, dacă peste vară turcii de dincolo de Dunăre i-ar fi lăsat în tihnă pe bieţii plugari, s-ar fi bucurat şi ei de mai mult saţ în zilele viforoase ale iernii. Însă, oricum, asta nu stătea în voia oamenilor locului.
Pe drumeagul ce ducea de la Caransebeş către Mehadia, un călător se legăna în pasul domol al calului, bucurându-se şi om şi dobitoc de razele călduţe ale sfântului soare. După veşminte arăta a fi un oştean în plată, şi după toate semnele se afla cam de multişor în şa. Frâul atârna pe grumazul frumosului armăsar, călăreţul odihnindu-şi stânga, care-i atârna pe lângă trup, în vreme ce cu dreapta se căznea să sufle într-o frunză, aşa cum îşi amintea de pe vremea când era de-o şchioapă. Îi sălta inima de bucurie recunoscând vreun deal, ori vreun dâmb şi chiar falnicii stejari, ce păreau că nu mai crescuseră de când trecuse ultima dată pe acele meleaguri. Se scurseseră mai bine de şapte ani de atunci şi poate că nimeni astăzi nu şi-ar mai da seama, văzându-l pe ditamai oşteanul că este unul şi acelaşi cu fecioraşul răposatului cneaz Iancu de la Borlova, plecat în lume să-şi afle rostul. Dorul după fapte vitejeşti şi mai ales sângele străbunilor lui, cnezi din tată-n fiu, l-au îndemnat să apuce calea armelor, vânturând ţara în lung şi-n lat, până s-a aciuat în Iaşul Moldovei, la curtea măriei-sale Io Ştefan vodă Tomşa. Mulţi îl sfătuiseră să-şi schimbe până şi numele de Marcu, aşa cum îl căpătase din botez, şi să se dea drept sârb, ori neamţ, ca să se poată băga mai lesne lefegiu. Dar el se mândrea cu stirpea lui bănăţeană şi nu vedea pricină să se lepede de un nume ce-l purtau atâţia feciori prin Borlova. De vitejie, apăi avea ce povesti, căci, de când îi lumea, românii din acel colţ de ţară tot cu arma-n mână şi-au păzit ogoarele.
Ce-i drept, avea o strângere de inimă când se gândea la casa părintească, lăsată de izbelişte după moartea mumă-si, că neamuri apropiate nu prea avea, însă în satul lor nicicând şi nimeni nu s-a lăcomit la bunurile celui plecat vremelnic. Poate că ar mai fi zăbovit prin depărtări, de n-ar fi fost mazilit măria sa vodă Tomşa, chiar în toamna trecută, şi Marcu nu s-a mai încumetat să bată drumurile surghiunului alături de stăpânul său. Nu prea i-a venit la îndemână lui Vodă, când i-a cerut îngăduinţa să se întoarcă acasă, fiindcă domnitorul prinsese mare drag de slujitorul credincios care-i fusese bănăţeanul. „Pas, Marcule, cu mine, că ne-om întoarce iarăşi în ţara Moldovei şi mult bine are să-ţi fie!” îi spusese domnul. „Bucuros mărite stăpân, da în ţara turcului mă înăbuş şi doru' de casă mă sfâşâie.” „D-apăi că şi aici în Iaşi fost-ai departe de satul tău, ş-ai trăit fără năcaz.” „Departe, stăpâne, da tot ţară românească să cheamă că îi, şi nu m-am ştiut înstrăinat, da'n ţară turcească... parcă-i altcum!”
Vodă nu mai avusese ce spune şi-i dăduse dreptate, oftând din adâncul rărunchilor, căci urma să apuce calea străinătăţii şi cine ştia de se va întoarce vreodată, măcar că asta-i era nădejdea. Marcu însă i-a făgăduit că de-o fi să mai ajungă la domnie, fie în Moldova, fie în Ţara Românească, n-avea să pregete a i se înfăţoşa, ca slugă credincioasă, orişicând l-ar fi chemat. Din toată inima măria-sa l-a îmbrăţişat ca pe un vechi şi credincios tovarăş de luptă, dându-i o bunicică răsplată în galbeni, ca să-şi încropească gospodărie răzăşească prin părţile Banatului, atât de mult lăudate de Marcu. Atunci abia îşi va fi adus aminte feciorul de ochii cei verzi ai Aniţei, codana ce lăcrămase într-ascuns la plecarea lui din Borlova...
Cam aste gânduri îi treceau prin cap drumeţului, simţindu-şi sufletul potolit ca după o grea viforniţă, când bidiviul se opri, ciulindu-şi urechile. Marcu nu se îndoi că cine ştie ce sălbătăciune îl va fi făcut pe cal să rămână-n loc, măcar că nu se spăimânta din orişice. Prinse pe dată frâul, aruncând frunza de la gură, şi trase şi el cu urechea. Într-adevăr, din depărtare se desluşea un tropot, iar pe acele vremuri nu aveai cum şti dacă cel ce-ţi ieşea în cale nu era vreun vrăjmaş. Oricum, paza bună trece primejdia rea, aşa că-şi roti ochii după vreun adăpost trecător. Îşi amintea bine că după dâmbul din dreapta şleaului era pe vremuri Moara Dracilor, de lângă care începea un colţ de pădure, cu desiş încâlcit, unde străinii nu s-ar fi încumetat să pătrundă, iar cei din partea locului îşi făceau cruce şi se îndepărtau de un astfel de loc blestemat, aşa că dădu pinteni îndreptându-se într-acolo.
Bătrânele ziduri, mucegăite, rămăseseră neschimbate de când le ştia. Un fior îi străbătu şira spinării, aducându-şi aminte cum în copilăria lui se povestea că vârcolacii şi strigoii de la Moara Dracilor sugeau sângele celor ce cutezau să le tulbure liniştea; şi se mai zvonea că mulţi oameni şi-au pierdut minţile, după un popas în acel loc înfricoşător. Dar nu de teamă ocoli el zidurile, ci spre a-şi priponi calul în desişul lăstărişului, îndepărtându-l cât mai mult de drumul-mare. Ajuns în umbra copacilor ce încă nu înfrunziseră deplin, fu nevoit să se afunde mai adânc în pădure, apoi, tiptil, făcând cale întoarsă, se pitulă după o tufă mai răsărită. Dinspre miazăzi, se auzea acum destul de bine goana cailor.
N-avu prea mult de aşteptat, că pe dată se iviră câţiva călăreţi şi, ca un făcut, încetiniră tocmai în dreptul lui, de parcă ar fi căutat şi ei un loc de popas mai ferit. Pâlcul se opri şi cel din frunte arătă cu braţul zidurile morii, apoi cu toţii se zoriră spre locul blestemat. Marcu se lipi cu burta de pământ, fiindcă noii veniţi erau cinci, deşi unul dintre ei atârna de-a lungul şeii, legat cobză. Ajunşi între ruine, ceilalţi îl traseră pe nevolnic doborându-l la pământ şi făcându-l să icnească de durere. După veşminte, Marcu înţelese că era vorba de un închinător al profetului.
― Stăm o vreme, spuse deodată cel ce venise în frunte şi părea căpetenie. Ai lui or să treacă fără să le dea prin cap că suntem aici, după care tăiem calea prin spate şi ne strecurăm în pădure.
Oşteanul pricepu totul, întrucât vorbeau sârbeşte, limbă ce nu-i era necunoscută. Îi venea chiar să se dea pe faţă, căci dacă străinii s-ar fi ţinut de vorbă să treacă prin pădure i-ar fi văzut calul şi s-ar fi dat astfel în vileag. Căpetenia părea a fi un haiduc spătos şi Marcu îi cunoştea pe aceşti oameni, care veşnic se încrâncenau cu păgânii. Aşa că n-aveau decât să-l spânzure pe turc, ori să-i facă ce vor fi poftit, nu era treaba lui.
― Mirko, zise unul, ce-ar fi să rămânem cu păgânul numai doi inşi, iar ceilalţi să fugă mai departe, încât urmăritorii să nu-şi dea seama că ne-am oprit.
Marcu se uită la cel ce vorbise, socotind că nu era prost deloc, căci era firesc ca urmăritorii să mai tragă şi cu urechea din când în când, spre a-şi da seama încotro s-o apuce.
