CADÎNELE

PREASTRĂLUC1TUL SULTAN AHMED-KHAN, cel dintâi din stirpea lui Osman ce purta acest nume, se arăta nespus de fericit după ce, cu ajutorul slăvitului Alah, izbutise zidirea fru­moasei geamii ce avea să-i ducă numele peste veacuri. La puţinătatea anilor lui, numărând numai douăzeci şi opt de primă­veri, graba nu părea la locul ei, dar pentru un stăpânitor de popoare o zi face cât un an. Se rugă cu multă smerenie la cea dintâi chemare a muezinului, aducând mulţămită Profetului, apoi se îndreptă alene spre arz odasi, unde, urcat în tronul strămoşesc, trebuia să-l primească pe solul împăratului austriac. Nici nu prea ştia ce avea să-i spună, câtă vreme fusese încheiată cu alamanii o înţelegere, prin sârguinţa robului său Gaşpar Grazziani, dar marele vizir Halil-paşa se rugase într-atâta, în­cât îngădui să i se înfăţişeze ghiaurul.

Baronul Starzer, trimisul împărătesc, izbutise de multă vreme să câştige inima sadrazamului, mai cu seamă prin nenu­măratele daruri, însă ştia că aceste dregătorii sunt trecătoare la Sublima Poartă, încât, de nu profita cât mai curând, altă dată l-ar fi costat şi mai mult întrevederea.

Sultanul, înveşmântat în atlaz verde din cap până-n pi­cioare, cu fireturi de aur, nestemate şi blănuri de samur, voia să arate copleşitoarea bogăţie a „stăpânului lumii”, urmaşul Profetului pe pământ. Culoarea aceasta o îndrăgea cel mai mult, îmbrăcându-se astfel la toate înfăţişările solilor ghiauri, spre a le arăta măreţia Islamului, simbolizată în flamura verde pe câmpul de bătaie. Cu paşi rari se urcă în tronul placat cu aur, sub baldachinul căptuşit cu brocart şi străjuit de stâlpi albi de marmură italienească. Se aşeză nepăsător, lâsându-şi capul pe spate ca să poată cuprinde cu privirea întreaga încăpere, apoi bătu sec din palme şi ca din pământ apăru un acemoglan, în­genunchind smerit în aşteptarea poruncii.

— Să intre solul! rosti padişahul.

Pe dată se iviră dregătorii, în frunte cu marele vizir urmat de baron, care în loc să se fi închinat cu temeneli, ca toţi ceilalţi, îşi flutură pălăria într-o parte după obiceiul apusenilor. Terzimanul luă scrisorile din mâna solului şi le aşeză cu multa umilinţă pe canapeaua de la picioarele baldachinului, apoi se trase îndărăt, îndoindu-se de spinare.

— Ce pofteşte? întrebă sultanul aruncându-i o privire bănuitoare. Au n-am făcut o înţelegere, prin robul meu Gaşpar Grazziani? Ce mai vrea casarul?

Starzer începu cu voce potrivită, spre a da putinţa tâlma­ciului să nu scape niciun cuvânt:

— Majestatea-sa imperială Mathias, rege al Ungariei, al Boemiei, al Ierusalimului, împărat al Sfântului Imperiu Roman, arhiduce de… şi înşiră toate titlurile stăpânului său, ca să arate pagânilor că nu era un sol oarecare.

Sultanul însă căscă plictisit aruncându-şi ochii pe fereastră, la pânzele caicelor ce se desfăşurau pe albastrul Bosforului până către celălalt mal, unde se zăreau minaretele de la Uskli-dar. Abia când isprăvi baronul, Ahmed-khan păru a-şi aduce aminte de ceva şi spuse pe neaşteptate:

— Poftesc să înceteze amestecurile voastre în memleket-i Erdel, ca şi în Bogdan ili, credincioasele noastre raiale. Câtă vreme am hotărât pace între noi, să vă ţineţi făgăduiala, că de nu... Se opri, lăsând anume ameninţarea să plutească în aer, după care reluă: Poruncesc să nu mai fie sâcâit, în niciun fel, preasupusul nostru rob Bethlen, şi nici de cetatea Chioarului să nu vă legaţi!

— Prealuminate padişah, răspunse baronul Starzer. Toate acestea, după cum am avut cinstea să vi le înfăţişez, au fost hotărâte împreună cu solul majestăţii-voastre, Gaşpar Graz­ziani…! 

— Da, da! încuviinţă sultanul, gândind că s-ar fi putut într-adevăr să-i fi spus, pe când el rătăcea cu ochii pe fereastră. Bine... Dar afurisiţii de cazaci să se astâmpere! Asta este voinţa mea!

Starzer rămase descumpănit căci, asupra călăreţilor stepei, împăratul creştin nu avea nicio putere, dar Ahmed-khan nu-i dădu răgaz.

— Grazziani pe unde-i? Pentru ce nu s-a înfăţişat şi el la porunca mea?

— Prealuminate stăpân, se ploconi Halil-paşa, din câte ştiri avem despre el, se pare că se va fi aflând pe undeva în drum către picioarele strălucirii tale. Ultima dată fusese văzut pe la Babadag.

— Ce să caute la vulpoiul de Iskender?! Te pomeneşti că acesta iar mai pune la cale ceva. Nu vrea cumva să-l facă bey prin părţile locului?!

— Fără încuviinţarea luminăţiei-tale n-ar cuteza, stăpâne, răspunse sadrazamul. Se pare că ar fi coborât cu barcazul pe Tuna şi viforniţa îl va fi oprit la beyul de Silistre.

— Ciudată „viforniţă”, care l-a dus drept în braţele lui Iskender-paşa, răspunse batjocoritor sultanul.

Marele vizir se ploconi şi mai mult, încercând să scape de iscodirile padişahului, iar Starzer, care înţelegea turceşte, era cât pe ce să intervină încălcând buna-cuviinţă. Fiindcă venise vorba de Grazziani, se gândise să-l laude şi să-l roage pe padişah ca, drept mulţumită pentru slujba adusă, să-l facă domn al Moldovei. Ahmed-khan însă părea să fi uitat cele discutate mai înainte şi dintr-odată îl întrebă dacă Roma casari mai doreşte ceva.

— Sacra majestate imperială, prealuminatul Mathias, stăpânul meu, a fost încântat de iscusinţa solului înălţimii-tale, dar mai cu seamă i-a plăcut cum s-a luptat spre a dobândi pacea aşa după cum a poftit-o el. Cu plăcere l-ar fi primit în slujba impe­riului, ca arhiduce, oferindu-i ducatul Ratisbonei, însă Grazziani nu s-a învoit nicicum să se lepede de stăpânul său. Din astă pricină, strălucirea-voastră este rugată de împăratul roman să-l răsplă­tească pe acest slujbaş cu domnia unei ţări valahe. Poate chiar în Moldova, spre a sta împotriva cazacilor. Se înţelege că în niciun chip nu s-a gândit la Transilvania.

Era prea voios în acea zi sultanul şi vorba meşteşugită a austriacului nu l-a mâniat, căci altcum n-ar fi suferit poveţele unui kâfir, fie el şi împărat, cum să-şi răsplătească robii. Aşa, se mulţumi a da din cap a încuviinţare şi-i făcu semn lui Starzer că poate pleca. De fapt, nici nu şi-a prea dat seama ce a vrut străinul de la el.