In slujba domniei de Pompiliu Tudoran volumul 1,2,3 carti istorie autori romani

ÎN VÎLTOAREA DUNĂRII

MICA OŞTIRE DE ALMĂJENI nu s-a putut aduna decât după vreo două zile, căci bozovicenii mai aveau de împli­nit cea de pe urmă îndatorire faţă de morţi. Printre cei veniţi laolaltă, cu furci şi topoare, ba şi cu câte o spadă, se aflau, tineri cu mustaţa abia mijită, alături de bătrâni cu plete cărunte, ori bărbaţi în toată puterea. Cu toţii ardeau de ne­răbdare să se ia de piept cu stăpânul din Ada-Kaleh, căci neavând cui cere dreptate erau nevoiţi să şi-o facă singuri.

Să tot fi fost cam la vreo patruzeci de oameni, cei care îl urmară pe Marcu, tăind calea muntelui de-a dreptul către Orşova, iar fostul slujbaş domnesc părea să-şi fi căpătat din nou vigoarea tinereţii, văzându-se în fruntea lor. Chibzuinţă anilor l-a făcut să nu apuce numaidecât pe urmele lotrilor, cu toate că prea greu n-ar fi fost să le afle, câtă vreme aceştia mânau cu ei toate turmele satelor. Voia să le cadă în coastă şi pe neaşteptate, căci nu ştia câţi erau, tâlharii, dar nici ca oştenii să se sleiască de puteri pe drum nu trebuia, aşa că Marcu porunci popas lângă un pârâiaş ce se rostogolea năval­nic printre stânci. Atunci i-a venit în minte scrisoarea boie­rului muntean şi socoti cu cale să trimită pe careva la moşia lui Brătăşanu din Romanaţi. Nu avea cum să-i scrie, aşa că îi cerea ajutor prin viu grai, bizuin­du-se pe făgăduiala făcută de acesta în numele măriei-sale Matei-voievod.

Băgaseră de seamă că, în afară de furtul vitelor, cele­lalte sate n-au pătimit alte distrugeri, de parcă turcii ar fi vrut anume să nimicească doar Bozoviciul, şi nimic altceva. Câteva iscoade trimise din vreme la Orşova se înapoiară fără vreo mare ispravă, în schimb aducându-l şi pe Ioja, cam ame­ţit de băutură, dar destul de îndurerat din pricina veştilor aflate de curând. Se aruncă la pieptul celui ce îl înfiase şi vărsă şiroaie de lacrimi, pomenind-o mereu pe Ana, care ţinuse la el ca o adevărată mamă. Purtarea lui l-a înduioşat pe Marcu, ştergând din mintea lui bruma de bănuială strecurată de Sâvu. L-a mângâiat pe creştet ca pe un copil şi l-a ţinut mereu în preajma sa. În acest fel, tânărul a putut afla tot ce se punea la cale şi mai ales nu i-a fost pe plac părerea ca să se aştepte sprijinul domnitorului muntean.

— Dacă mi-e cu îngăduinţă, zise el într-un sfat de seară, eu aş putea să mă întorc la Orşova. Am făcut prietenie cu o slugă de-a paşei şi aş afla câţi oşteni sunt pe ostrov.

— Mergi, fiule, încuviinţă Marcu bucuros de gândul cel bun al lui Ioja. Ai grijă să nu scapi o vorbuliţă despre noi şi fă cumva să ne dai de ştire cât mai curând.

— Mă voi strădui! înclină capul cu umilinţă băiatul, mai mult ca să nu i se vadă licărul de bucurie din ochi.

Sâvu se uită lung după el, văzând graba cu care căutase să plece.

— Numai de n-ar ajunge prin vreo cârciumă şi să uite de noi! mormăi el.

— Vorbeşti cu păcat, măi frate! îi luă apărarea Marcu. Doar ai văzut şi tu câte lacrimi amare a vărsat pentru răpo­sata Ana.

— Hm! dădu din umeri prigoreanul şi nu răspunse. Presimţirile lui nu se adeveriră, căci Ioja se înapoie la numai două zile de la plecare, ba aducea şi veşti îmbucu­rătoare.

— Paşa n-are mai mult ca la vreo douăzeci de azapi, iar ceilalţi locuitori ai ostrovului nu-s decât robii şi muierile. Acolo se poate ajunge foarte bine cu lotca, lăsându-ne pe firul apei la ceas de noapte, iar eu am şi găsit câţiva pescari să ne ajute.

— Na, văzut-ai, Sâvule, ce fecior de ispravă am? îi zise Marcu nedespărţitului său tovarăş.

— Numai să fie aşa. Dacă a aflat şi paşa de gândul nos­tru, şi ne aşteaptă cu masa pusă? Vânzători sunt pe toate cărările, iar Orşova e numai la doi paşi de el...

Cu toată împotrivirea lui Sâvu, cei mai mulţi se încrezură în vorbele lui Ioja şi hotărâră să se repeadă în puterea nopţii şi să nimicească, în chip de răzbunare, frumosul ostrov scăl­dat de vâltoarea Dunării.

O noapte de catran învăluia luciul apei, desluşindu-i-se numai clipocitul, care înfiora până în măduva oaselor pe cei ce nu se mai urcaseră până atunci în vreo barcă. Undeva, pe mal, se auzeau cocoşii cântând de miezul nopţii, în timp ce pâcla se aşternea din ce în ce mai groasă. Jur-âmprejur erau înconjuraţi de aburi aidoma celor de pe pârâul morţilor, ce ducea pe lumea cealaltă, ca-n basmele bătrâneşti.

Sâvu a mai boscorodit o vreme. Ba că prea lesne au fost găsiţi luntraşii, şi încă fără plată; ba că feţele lor arătau mai curând a lotri şi nu a pescari, şi multe altele. Până la urmă n-a avut încotro şi s-a urcat şi el într-o lotcă, urmând ca în cea de-a doua să se afle Marcu şi câţiva feciori vânjoşi, care aveau să calce primii pe ostrov. Grosul cetaşilor rămase pe mal, şi numai la nevoie s-ar fi repezit şi ei, căci, după spusele lui Ioja, douăzeci de azapi somnoroşi nu erau nici de luat în seamă.

Din când în când răzbeau până la ei lătrături ori alte zvo­nuri ale nopţii, înfricoşându-i pe cei mai slabi de fire. Dar aceştia prinseră a-şi face puzderie de cruci când se ivi pe neaşteptate în calea lor o matahală întunecată, ce nu putea fi alta decât ştima apelor. Luntraşul însă era liniştit şi le făcu semn cu degetul la buze să nu facă gălăgie, murmurând scurt: „Ada-Kaleh”.

— Dacă-i aşa, se cam răsti Sâvu, fără a ţine seama de luntraş, de ce nu se vede niciun fel de foc de strajă? Nu cumva le-au stins anume? Oare toată lumea doarme acolo?

Mâna grea a prigoreanului se lăsă pe umărul vâslaşului, dar acesta răspunse pe dată.

— Sunt învăţaţi cu pescarii de noapte, apoi nici nu le este îngăduit să tulbure somnul înălţimii-sale. Niciodată vrăj­maşii n-au pus piciorul pe ostrov, aşa n-au teamă de nimeni.

Cele auzite ar fi trebuit să-l liniştească, părând adevă­rate, totuşi o presimţire a lui, cum că se aflau în primejdie, nu-i dădea pace. Abia aştepta să se vadă pe uscat cu spada în mână, căci legănatul...

— Fugi, Sâvule!... Vânzare!... Nu veniţi, fraţilor! se auzi în întuneric strigă­tul lui Marcu.

Pocnete de sâneţe, ba şi câteva săcăluşe îi acoperiră gla­sul, iar plumbii prinseră a le vui pe la urechi.

— La vale! porunci Sâvu, văzând că luntraşul voia să se îndrepte către unde era vacarmul. Feciori, daţi-l la o parte şi trageţi voi la lopeţi, care cum veţi şti, că nu-i vreme de pierdut.

— Nu-i cu putinţă! se împotrivi barcagiul. Aici e un vârtej care ne trage spre Ada-Kaleh şi nu putem ieşi din el.

Atunci Sâvu îl pocni cu latul spadei în moalele capului şi-i făcu vânt în apă, fără a mai sta la tocmeală.

— Nu vă lăsaţi! Au să ne ajute cei de pe mal, numai să apucăm să ne îndepărtăm de blestematul ostrov, îşi în­demnă el tovarăşii.