IL CAPITANO

                      CASA „BIRLĂDEANU ŞI FIII”

1

Ziua de 9 mai 1596 este luminoasă, o lumină dulce, albăstruie şi străvezie îmbrăcînd diafan tamariştii zvelţi; yasminul şi magnolia rămuroasă cu bobocii gata să se desfacă, dincolo de vîrfurile cărora Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrân vede Bosforul şi dincolo de Bosfor dealurile roşietice de la Vanîkioi. «Este duminica a patra după sfintele Paşti, a Slăbănogului şi a mutării moaştelor sfântului ierarh Nicolae, a sfântului Prooroc Isaia şi a sfîntului mucenic Hristofor, bărbaţi trecuţi în calendarul ortodox pentru tăria de a crede într-un ideal moral, singurul fapt de cuget care dă crezămînt vieţii, scoţînd-o din făgaşul mărunt al ostenelii pentru îndestulare. Dacă se gîndeşte la Etica nicomahică a lui Aristoteles şi la natura binelui căutat, atunci poate spune că în această duminică de 9 mai, Casa Bîrlădeanu nu numai că se găseşte, în echilibru cu diversele ramuri ale activităţii ei, cu natura intimă a scopurilor; dar că el însuşi, şeful acestei Case şi păstorul ei, se află în echilibru atît cu scopurile Casei, cît şi cu virtuţile de la care se reclamă pe sine ca bărbat al epocii frămîntate şi dramatice pe care-o trăieşte.

Voievodul Mihai al Ţării Româneşti demonstrase la Călugăreni în vara anului trecut că aspiraţia spre liber­tate este legea după care individul şi popoarele se desăvîrşesc, împlinindu-şi destinul. După poruncile vechi de la Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare şi Sfînt, domnii Moldovei şi comanditarii Casei, Casa şi-a pus resursele la îndemîna luptei pentru libertate a voievodului Mihai, atît pe apă, prin şeicile corsarilor bîrladnici din Delta Dunării, cît şi pe uscat, prin toată reţeaua de bancheri, case de comerţ, cămătari, misiţi, diplomaţi şi uneltitori, spadasini şi femei influente din saray pînă la curţile europene. Mihai este al Iglisiei, unul din asociaţii Casei cu părţi negociabile, unul din puţinii aspiranţi la scaunul Ţării, care i-a înţeles sensurile adînci şi tainele legate de istorie. De curînd luase sfîrşit aventura trimisului voievodului, căpitanul Mîrzea pe care el l-a ajutat să anihileze intrigile fostului voievod Mihnea Turcitu, căpi­tan nu numai abil şi viteaz, iscusit în treburi de taină, dar la fel de iscusit în dragoste, care, ucigîndu-l pe Saladin Chiorul, împăratul Cycladelor, printr-o întîmplare ajuns duşman al voievodului, salvînd-o pe Mărgărita Basarab de robie, robindu-i inima şi în acelaşi timp deschizînd Egeea şi Mediterana pînzarelor şi galioanelor şi caravelelor Casei „Bîrlădeanu şi Fiii”, a pus premizele uneia din cele mai fascinante vise: ieşirea din Mediterana în Atlanticul cucerit de spanioli prin Columb şi stabilirea unui comptuar, sub patentă franceză, ori a majestăţii sale britanice, undeva în Lumea Nouă, de unde, zeci de ani, prin Flotas del Oro s-au scurs în tezaurul spaniol, avuţiile fără seamăn ale acelei lumi fabuloase. Comptuarul, aflat în afara iscoadelor turceşti, în afara suzeranităţii otomane din Egeea şi Mediterana, dincolo de un negoţ pe apă mereu sub teroarea piraţilor algerieni şi tunisieni, în directă legătură cu Casa Függer prin sucursalele aces­teia din Londra şi Paris, ar putea ajuta nu numai finanţele Casei Bîrlădeanu, dar mai ales visteria personală a voie­vodului Mihai şi prin aceasta lupta lui pentru libertatea comerţului cu Nordul prin Marea Neagră, asupra căruia Casa Bîrlădeanu ar căpăta, dacă nu monopolul, atunci sigur un regim preferenţial contra unor părţi negociabile cedate voievodului la vremea lui neguţător pe cît de iscusit, pe atît de temerar.

Dragoş Voinea Bîrlădeanu calcă uşor pe covorul gros, sîngeriu de Buhara, cu pasul legănat caracteristic mari­narilor, aplecîndu-se deasupra globului terestru reprodus după globul lui Martin Behaim din Nürenberg. Îşi plimbă privirea peste „Oceanus indicus occidentalis”, fără să vadă decît vag monştri marini desenaţi în zona insulei Hispaniola. Vede de fapt ţărmul verde al unei insule minunate, plină de palmieri care înconjoară un munte albăstriu, cu vîrful împodobit de nori albi, strălucitori. Vede brizanţii spărgîndu-se cu spumă diamantină de acel ţărm fermecat. Aude ţipetele pescăruşilor, foşnetul valurilor lingînd bordurile pînzarului preaiubit Biruinţa. Aude vîntul în arboradă, scîrţîitul palancurilor şi vergilor: oftează, pentru el marea şi-a închis porţile, legile de fier ale Casei îl cer aici, la Bebek, aproape de Istanbul, în inima treburilor de taină care vreme de patru veacuri au făcut din Casa Bîrlădeanu, una din cele mai puternice case de negoţ la răspîntia dintre Răsărit şi Apus. Întemeiată la Bizanţ de un Radu Voinea Bîrlădeanu înainte de descălecatul lui Dragoş Voievod la apa Moldovei cu piraţi bîrladnici ieşiţi pe şeicile lor iuţi în căile de comerţ ale genovezilor pe Marea Neagră, făcînd negoţ cu Caffa, Maurocastro şi Trapezunt, mai tîrziu ieşind în Egeea şi stabilind comptuare la Smirna, Iskenderum şi Alexandria, în Rhodos şi Cipru, peste vreme la Civitavecchia şi Marsilia, Bîrlădenii şefi ai Casei au navigat pînă la vîrsta de 40 de ani, după care primul născut a preluat conducerea Casei, fiindu-i oprită ieşirea pe mare. La 25 de ani toţi feciorii Casei sînt legiuiţi şi juraţi să se însoare numai cu femei din Ţara de Jos, dacă se poate cu bîrladnice, fiice de corsari domneşti de prin bălţile Dunării, femei care tot de patru veacuri păstrează proaspătă şi neştirbită limba românească şi obiceiurile de-acasă. Peste şaptezeci dintr-o sută de mateloţi sînt oameni de la Dunăre, de la Chilia şi Galaţi, de la gura Prutului şi dintre ceilalţi vlahi, morovlahii de la Adriatica, mateloţi încercaţi, nu rareori piraterind cu uskocii împotriva navelor otomane sau veneţiene, găsindu-şi scăparea de ştreang şi ţeapă în colonia Bîrlădeanu de la Biűiűk-Bebek, pe ţărmul rumeliot al Bosforului, la trei leghe mai în sus de colonia genoveză Galata. Dragoş Voinea Bîrlădeanu revine la fereastră, după ce întoarce clepsidra cu nisip, una din clepsidrele de navigaţie din sticlă de Murano, operă a sticlarilor dogelui şi a astronomilor, care măsoară cu precizie jumătăţile de oră. Multele jumătăţi de oră ale vieţii lui, mereu pe muchie de cuţit, mereu şerpuind printre stîncile cumplite ale acestui sfîrşit de veac XVI, care este marto­rul prăbuşirii şi falimentului celei mai mari împărăţii a lumii. Spania lui Filip al II-lea, regele care şi-a ucis imperiul din fanatism religios şi din neştiinţa legilor care guvernează banul. Cucerind Lumea Nouă, Spania s-a pierdut pe sine, lipsindu-i măsura şi sensul realităţii. Bîrlădenii au ridicat un alt fel de imperiu. În inima împără­ţiei Bizanţului, au văzut-o în toată măreţia şi splendoarea măririi, ca şi în amurgul ei, au asistat la decăderea şi prăbuşirea imperiului bizantin şi la înălţarea pe ruinele acestuia, a imperiului otoman, care, după epoca de slavă şi grandoare a lui Soliman Magnificul, iată, sub acest sultan Mahomed al III-lea, domnind de-o jumătate de an, următor bicisnicului Amurat III, dă semnele tuturor bolilor care în delungul vremurilor au surpat puterea imperiilor, prăbuşindu-le în uitare. Deschide fereastra cu ramă de fier, sorbind lacom aerul plin de odorile Bosforului. Are ochiul ager şi distinge limpede pe ţărmul anatolian, la Kandilli, cum cămilarii adună asinii, cămilele şi tabunul de cai pentru caravanele de negoţ şi cele sacre, pentru Mecca. Pe Bosfor trec spre Istanbul caicele grădina­rilor şi pescarilor. Caicul daurit a lui tershane emini, mai marele şantierelor navale imperiale pluteşte uşor spre Rumeli-Hisarî, vîslit de robi creştini – vede ramele mişcîndu-se ritmic, sclipind în soare cînd vîslaşii întorc pana pe lat, vede kioşkul albastru, cu ciubucăria aurită sub care stă Babiali Osman. Ştie că, întorcîndu-se de la cetate, Babiali va acosta la cheul Casei, pentru a-i face o vizită. Îşi mută privirea în curtea şantierului, vede silueta zveltă a pînzarului galion Libertatea pe cala de lansare, cu puntea albă, abia ieşită de sub rindelele meşterilor, lucind moale, cu castelul pupa vopsit proaspăt în albastru intens şi, acolo, singur, privind nu se ştie unde, nemişcat, îmbrăcat ostăşeşte în negru, sumbru, căpitanul lui cel mai încercat, morovlahul Radu Nanu Păcurar, omul în care şi-a pus toate speranţele, omul pe care, iubindu-l poate mai presus decît pe ai lui toţi, l-ar vrea asociat şi poate urmaş, Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Tînăr arătîndu-se prea mult iubitor de călătorii pe mare şi prea puţin iubitor de ştiinţa afacerilor, de înţele­gerea istoriei şi de aplecarea spre meditaţie.

Tresare cînd se aude sunetul clopoţelului şi cînd un glas izvorît parcă din pereţi spune pe rumânie:

— Kon Mozes Trianidos, domnia ta.

Dragoş Voinea Bîrlădeanu cel Bătrîn iese în coridor şi coboară sprinten scara din lemn de stejar lustruit, în prînzitorul luminat prin vitrourile închipuind nave plutind pe ape de un albastru transparent, pline de peşti şi monştri marini.