1
„Am senzaţia copleşitoare ca m-am întors în vreme, undeva în triasic. Abundenţa vegetală atinge luxuriantul. Totul este creat sa anihileze omul. Voinţa. Raţiunea. O explozie a forţelor telurice, iraţionale. Palmieri giganţi, în coroanele cărora turuie asurzitor mii de papagali vopsiţi strident. Manghierii tufoşi şi eschinomenii îşi întreţes ramurile cu ferigile uriaşe, lianele, ghimberii şi balsamodendronii. Orhidee violete şi mimoze de iasmin îmbălsămează aerul suprasaturat de umezeală. Am senzaţia fizică a forţei de gestaţie în care ecuatorul îşi plămădeşte viaţa. Dincolo, pe celălalt mal, pădurea virgină. Sumbră. Tăcută. Într-o lumină sepulcrală. Sicomori pe care ard flori de jeratic. Accacias. Palmieri. Arbori de eben şi acaju, totul în etaje până dincolo de optzeci de metri. Terifiant. Zdrobitor. Opacul sumbru al semiobscurităţii tainice în care fermentează materia. Cald. Căldură umedă, înăbuşitoare, grea, toropitoare… Poate sunt tentat să abandonez. Să mă abandonez. În câteva ore humusul, rădăcinile, furnicile vor desăvârşi ceea ce încearcă să facă pădurea de câteva săptămâni.”
Ştefan Bogdan închide carnetul. Şi-l vâră în buzunarul umed al bluzei tropicale. Îşi consultă cronograful… Mai sunt încă zece minute. Nu-i este sete. Nu-i este foame. Totul i se pare de o nemaipomenită iraţionalitate. Este singur, absolut singur, pentru că Old Ferguson abia îşi pune pe drum echipajele, cât despre Olivier Coppè, vânătorul liber din savana… Olivier Coppè nu iubeşte pădurea virgină. Aşteaptă ca totul să se-ntâmple în savană, ori în pustiu, ori la Dar Fur.
― Asta înseamnă să urmăreşti doar efectele, Olivier Coppè, mârâie omul rezemat cu spatele de trunchiul palmierului.
Lumina zilei se filtrează prin frunziş, închegându-se într-o apă tulbure, vâscoasă.
― Mai sunt şase minute, bodogăne Ştefan Bogdan şi are acut sentimentul izolării, care i-a creat, prin compensaţie, obiceiul de a bodogăni… în definitiv, de milenii, umblăm în turme, mârâie… Nu pot aşa, dintr-odată… Tu mă-nţelegi Sefuwa.
― Te-nţeleg şi te aştept, Tuha-Mohora, îi răspunde Sefuwa.
Ştefan Bogdan tresare. De fapt nu era ora când trebuia să intre în legătură cu Sefuwa. Probabil, acolo, pe malurile stâncoase ale lacului Tana, înţeleptul a presimţit ceva. De milenii, într-o forma sau alta, oamenii şi-au ucis prorocii. Fie prin ignoranţă. Fie prin altceva, mai palpabil. Rugul, ori securea călăului, ori dogmele.
― Cercetează spre vest şi ascultă…
Gândul, ideea, reprezentarea ei precisă în cuvinte şi parcă tonalitatea, timbrul vocii lui Sefuwa i se imprimă inconştient cu o claritate deosebită. Ştefan Bogdan se răsuceşte până când acul busolei de mână, în prelungirea frunţii, indică vestul. Îşi împietreşte coloana vertebrala. După câteva minute, trupul omului are rigiditatea fibroasă a trunchiului de care s-a rezemat.
2
La început este necesar să se ia în stăpânire. Toate întâmplările de până acum par doar iraţionale. O cauzalitate inteligentă l-a dus din întâmplare în întâmplare până sub sicomorul uriaş al lui Sefuwa. Să fie Sefuwa iniţiatorul pe care-l presimţise încă înainte de chemarea lui „Antischavery”, secţia O.N.U. a Interpolului? Face un efort să elimine orice gând străin. Să-şi cureţe creierul de orice activitate. Înainte de a se putea obiectiva, spiritul lui occidental, ortodox, suspicios îi imprimă gândul: Sefuwa este oare maestrul total, capătul drumului pe care-l urcă parcă de-o veşnicie, sau este doar o treaptă?!
E obosit. Coborârea cu caiacul, singur, peste repezişurile Nilului superior, l-a extenuat. Old Ferguson vine din interior, pe unul din afluenţii ăştia leneşi, netrecuţi pe nici o hartă. Se deconectează. Repetă în şoapta cuvintele vedice ale marelui zeu hindus Indra:
„Eu sunt Prana… Prana este viaţa”.
Ştie că dincolo de curenţii biochimici, de tot ce a ajuns până astăzi în cunoştinţa ştiinţei, vechii indieni credeau în acest fluid de o sublimă frumuseţe, în ţesutul căruia se dezvoltă fiinţa, fără de care n-ar exista decât aglomerări de celule.
„Eu sunt Prana… Prana este viaţa”, şopteşte şi dintr-odată, intrând cu o claritate extremă în transa supralucidă yoghinică, îşi dirijează curentul fluidic violet, rezultat al dezintegrării vitalităţii eterice solare, în „lotusul” sau centrul de forţă din abdomen, Svadhisthana, spre centrii superiori, Visuddha, al gâtului şi Sabasrara, al creştetului.
Simultan face efortul să stăpânească pulsaţia curentului galben, al centrului cardiac Anahata şi să-l trimită direct la creier. Percepe activitatea singulară a chakrei Ajna, dintre sprâncene, „Ochiul lui Shiva”, centrul vital al clarvederii. Aşteaptă, împietrit, stabilirea circuitelor interioare. Pe măsură ce fluxul curenţilor îşi creşte frecvenţa, facultăţile lui se sublimează spre zonele eterice. Acum zeiţa Kundalini, „Focul-Şarpe”, forţă supremă, vivificată de energiile subtile de înaltă frecvenţă declanşate de centrul de forţă, Muladhara, al organelor genezice se revarsă tulburător spre centrii superiori. Simte un şoc. Şi ca-ntotdeauna, înainte de a ajunge la limpezire în noua dimensiune, aude foşnetele stranii, muzicale, ale asimilării Pranei solare de către clorofilă.
3
De când Sefuwa l-a iniţiat, ferindu-l de pericolul dezintegrării circuitelor normale, nevăzuta lume eterică îl copleşeşte. Nu şi-a imaginat niciodată că fiecare corp de materie organizată poate avea un spectru şi că universul este populat de această proiecţie vibrantă şi luminoasă a materiei, că toate aceste forme nedefinitive, vagi, fosforescente, ori cu luminiscenţe abia conturate plutesc într-un univers sonor, de cele mai multe ori muzical. Depăşeşte clipa când aude Prana, vitalitatea cosmică, dezintegrându-se în clorofilă. Spectrele arborilor, rarefiate. Distinct, tam-tam-ul. Nu ropotul palmelor care bat pielea de leopard. Sensul lor abscons, mutilat de veacuri şi uitare, sensul lor primordial, încifrat de vrăjitorii magiei negre ― ritmul care cheamă formele inferioare ale speciei ― pot să fie până acolo câţiva zeci de kilometri ― dar clar-auzul lui extrasenzorial selectează cu rigoare, din marea de sonorităţi a pădurii virgine, aceste ritmuri sincopate, din care se degajă spaimele, cărora li se suprapun formulele rituale… Distinge chemarea adresată lui Gu şi ştie că odată lansată sub bolţile vegetale, chemarea paralizează gândirea, iniţiativa, tiranizează spiritele şi impune tradiţia cu forţa monstruoasă a lucrului considerat sacru. Acolo va fi un sacrificiu uman. Unei femei bătrâne i se va smulge vezica ― „sediul duhurilor rele”. Clarvederea extrasenzorială, această facultate magică, trezită de prezenţa zeiţei Kundalini, întruchiparea „focului-şarpe” al yoghinilor, pătrunde incisiv dincolo de spectrul mohorât al colibei vrăjitorului (spectru mohorât şi zonă de vibraţii cenuşii, acolo, unde probabil vrăjitorul a atârnat capetele liliecilor, pieile de şarpe). Se izbeşte de „coaja” acestuia. Nu se aştepta la un vrăjitor specialist în magia neagră. Credea că este unul din acei jalnici şarlatani obişnuiţi să trândăvească şi, în schimbul şarlataniilor lui, să fie hrănit de săteni. „Coaja” vrăjitorului este alcătuită din emanaţii puternice, de culoare mâzgoasă. Undeva, foarte, aproape, pulsează o entitate portocalie, plină de spaimă. Nu poate fi a bătrânei… Scurtcircuit. Şoc. Prezenţa lui Sefuwa, dominantă.
― Triburile Kikuiu au fost îmbarcate. John Rafless te caută. Old Ferguson a pornit. Fă ceea ce te îndeamnă conştiinţa. Acolo, în faţa ta, este satul lui Uhombo… Pace, Tuha-Mohora!…
