ÎN CARE ASISTĂM LA TEMEIUL
DIN CARE S-A NĂSCUT ACEASTĂ CARTE
1
Pe altimetru 10 000. Zori de octombrie luminoşi. Jos, caligrafia strălucitoare a apelor din nordul Transilvaniei. Misiunea: acoperirea zonei Cluj — Oradea — Satu Mare - Cluj, cu două patrule. Răsare soarele. La zece mii, cerul se umple de sîngeriu gros, păstos.
— Atenţie! Stînga jos!
E glasul istoricului. Stătuse cîţiva ani prin arhivele muzeelor europene. Sub noi, mult sub noi, patru siluete oţelii, cu cap compas Cluj. Şi-n căştile de radio un ordin:
— Achtung! Achtung! Die vorbereitung fur das Angriff!
Mă răstorn pe aripă. Reticulul luminos al colimatorului taie cerul. Orizontul. Peisajul terestru. Pic. Patrula a doua din escadrila a doua a Corpului Aerian Român a intrat în fir indian.
— Pe aici, pe undeva, s-a retras Menumorut spre cetatea Biharea, spune profesorul.
Are ordin special să tacă. Nu tace niciodată. Pentru el, fiecare careu al hărţii 1/500 000, careu minuscul, colorat cu verdele pastel al cîmpiilor sau cu maroul munţilor, trăieşte dincolo de vreme, o viaţă în care evenimentele concentrate în afară de lentoarea veacurilor au o densitate dramatică. Mă pregătesc de atac. Manşa vibrează uşor. Vîrfurile planurilor vibrează. Pe şoseaua Cluj—Oradea trec trupele noastre. Patrula nemţeasca nu le-a văzut. Capul executa o ranversare. Soarele îi poleieşte fuzelajul. Menumorut, stăpîn pe turme şi plaiuri. Strămoşii păstoreau sub noi, cînd Arpad...
— Dreapta sus!
Întorc capul. De undeva din cer, ne pica în spate două avioane.
— Rămîi, îi ordon orientalistului, comandantul celulei a doua. Îl văd virînd strîns în urcare. Atac cu istoricul cad cu 950 pe vitezometru din văzduhul în care-şi vor fi descifrat gîndurile toţi cei de la Menumorut la noi.
2
Prin 1951, într-o sală de lectură a muzeului Brukenthal din Sibiu. Pilotul de vînătoare, în civil, descurca dintr-o istorie bizantină faptele puţin verosimile ale unui Radu Voinea, pirat bîrlădean, vîndut sclav de un trib cuman la Bulgar pe Volga, ajuns la Horezm, cultivat aici în astronomie, poezie şi matematică, că mai tîrziu, prin Bizanţ să se-ntoarcă în Dobrogea cnezatelor de-nceput, după o viaţă care-l aşeză pe aceeaşi treaptă de aventură şi cutezanţa cu navigatorii normanzi, cunoscuţi istoriei sub numele de vikingi.
Tot aici studia legăturile lui Iancu de Hunedoara cu Ţara Românească, istoricul. Şi desigur, ca-n toate întîmplările din viaţă şi din cărţi, orientalistul venise cu o conferinţă despre Hoardă de Aur. Purta în servietă şi în buzunare fise scrise mărunt, în care adunase un material imens despre Timur cel Şchiop şi viaţa mongolilor. Intrase în muzeu să cerceteze colecţia de stampe. Bineînţeles că şi-au adus aminte de război, de luptele pentru eliberarea Transilvaniei, Ungariei şi Cehoslovaciei, că şi-au comentat vieţile şi aspiraţiile şi că, încercînd să contureze sensuri mai largi prezentului, credeau că o pot face eficace şi cu perspectiva judecîndu-l din aria cuprinzătoare a istoriei.
3
Acum cîţiva ani, fostul pilot de vînătoare, care între timp cotrobăise prin cîteva sute de volume prăfuite să-şi găsească nişte gînduri rătăcite prin alte veacuri, a primit într-o singură zi două scrisori aproape identice în conţinut.
Dragă prietene,
... Cred că pentru tine, singura istorie interesantă este istoria trăită. În peregrinările mele, am dat peste lucruri care fac bogăţia oricărui colecţionar de documente vii. Îţi cedez cîteva, cu dorinţa expresă de a le integra într-un context mai larg, lucru care mie îmi este imposibil. Şi pînă la urmă, neinteresant. Îţi atrag atenţia asupra volumului cu însemnările scutierului bearnez, cavalerul Jean d'Ossau, găsit de mine în lăzile unui venerabil notar gascon din Orthez. Bearnezul a fost martorul ocular al unor bătălii date de Iancu de Hunedoara şi Vlad Dracu. Se pare că afurisind de gascon l-a plăcut atît de mult pe “Vlad le Diable” încît l-a părăsit fără remuşcare pe acel teribil “Chevalier blanc de la Valachie” Iancu de Hunedoara şi s-a înrolat sub steagul lui Vlad şi mai tîrziu sub al lui Vlad Ţepeş. Dacă poţi să aşezi povestirea gasconului alături de fapte care să ne înfierbînte inima cu amintirea gloriei străbune, născută dintr-o dorinţă de libertate care ne-a umplut de demnitate şi ne-a ridicat printre cei mai destoinici oşteni ai acelor timpuri, te salut ca pe un om de ispravă. Se cheamă, atunci, că ai înţeles pînă la capăt sensul misiunilor noastre de luptă. Se mai cheamă că încăpăţînarea ta cazona va întîlni un inamic, cu care va avea mult de furcă. Schimbă amice avionul de vînătoare, pe o pană onorabilă. Tunul de 20 m/m înlocuieşte-l cu stiloul. În locul rafalelor scurte şi bine ochite ale mitralierelor de 13,2 m/m (vezi că n-am uitat nimic din ce pretindeai bieţilor rezervişti) foloseşte efectul exploziv al cuvintelor bine simţite, care să cadă în sufletele celor tineri, făcîndu-i părtaşi la aceste fapte, moştenitori ai acestei glorii şi chezaşi pentru mîine a ceea ce noi, cu jertfă de sînge am împlinit pe frontul antihitlerist.
Restul scrisorii nu mai are decît o importanţă strict personală. Şi a doua:
Prea fericitule rezervist.
Primeşte salutările mele parfumate cu ambră. Alah să-ţi înmulţească anii şi-nţelepciunea. Întrucît slava ta de arme, o, războinicule, s-a stins odată cu intrarea în serviciu a reactoarelor supersonice, de la care fost-ai alungat de crîncenii paznici savanţi ai barocamerelor, cărora li s-au adăugat fără ruşine necuviincioasele-ţi boale precum podagra, reumatismele vechi şi scîrţiitoare, şi altele asemenea, pogoară-ţi ochii pe aceste foi de Eghipet, scrise de unul dintre vitejii trăitori în corturi de pîslă, mingan-u noion Mangu, unul din urmaşii direcţi ai lui Subutai.
Învredniceşte-te să le cureţi de colbul veacurilor şi să le dai strălucirea acelor zile în care strămoşii noştri ridicaţi în scări despicau istoria întru gloria ostăşeasca a acestor meleaguri. Mingan-u noion Mangu a gustat cu durere din tăişul sabiei moşilor noştri şi ca un înţelept ce se afla şi-a mărturisit sieşi şi altora, printre care se număra Ghirei-han de la Crîm şi cuviinciosul Al-Zahir Rukn-Baibars — sfetnic la Bagdad şi om de litere — şi-a mărturisit, ziceam, gîndurile lui despre acei luptători crînceni de la Kara-Iflak şi Bogdan Ilî, spunînd că vitejia lor semeaţa se trage din nişte rădăcini pe care le-ar avea în glie şi-n vreme; ca mulţi, nenumăraţi fii ai lui Alah au îngrăşat acea glie şi că unor asemenea viteji, mai curînd ar fi înţelept din partea mai marilor Hoardei să li se cinstească hotarele şi să li se lase primăverile cu muncile cîmpului şi verile cu strînsul holdelor, pentru că oricît i-ar încerca măritul han cu ceambururile lui, ei se ridică precum ierburile stepelor după furtună, n-au nici început nici sfîrşit şi una sînt cu hotarele lor, cu glia mănoasă, cu negurişul codrilor şi ţintirimurile în care le albesc oasele.
