Vitejii de Radu Theodoru carti aventuri istorice autori romani

ANUL NOU 1595

1

Căpitanul Mîrzea tresare din gînduri. Pe şleaul care şerpuie printre rîpile bălţilor se arată doi călăreţi culcaţi pe oblîncuri. Ajunşi în faţa căpitanului, îşi strunesc caii.

— Încotro? îi întreabă Mîrzea, privindu-i cercetător.

— La măria-sa, căpitane. Sînt cetaşul Balborea, din oastea popii Stoica de la Fărcaşe. Veşti grabnice...

— De taină?

— Hm!... Ştiu şi eu?!... Te văzui la curte... Acu-n­ţeleg că eşti în slujba de strajă... Tătarii trecură Dună­rea pe la Vidin. Aduc puzderie de robi. Cum intrară în ţară, se puseră pe jaf... Arde Oltenia. Tot malul Dunării e o flacără. Scrum şi cenuşă sînt satele... Oamenii s-au băjenit la codru. La munte...

— Da’ tu cine eşti?

— Sînt cetaşul Achim din steagul de iscoade. Am prins lîngă raia o pocitanie de turc, care vorbeşte româneşte mai bine decît mine. Ne suduie şi ne ocărăşte, lăudîn­du-se că-i în slujba măriei-sale. Că o să ne reteze urechile şi o să ni le frigă pe jar. Nu ştiu ce să mă fac cu el. Are o gură rea şi-i afurisit ca un diavol. Mă reped în tabără să dau de ştire...

— Hm... Şi unde-i turcul?

— Îl aduc oamenii mei cu sania... Cred c-au poposit în Stoieneşti.

— Alte veşti?

— Rău, domnia-ta! Să băjeneşte ţara... Pe urmă, pă­gînii, în fiecare zi se văd pîlcuri, pîlcuri, venind din susul şi din josul Dunării. Se adună la cetatea Rusciukului. Vin în sănii. Mai ales ienicerime de cetate. Iscoadele noas­tre din Bulgaria ne-au repezit vorbă că s-a pornit oaste cu tunuri de la Adrianopole.

— Eşti lung la limbă, cetaşe... Daţi-i drumul în goana goanelor la măria-sa. Vedeţi să nu cădeţi în mîna căpi­tanului Racea. N-are să vă creadă atît de uşor, cum v-am crezut eu.

— Să trăieşti, domnia-ta!

Cei doi călăreţi îşi scot cuşmele. I se-nchină. Dau pinteni, pierzîndu-se într-un nor de omăt spulberat. Căpi­tanul îşi îndeamnă armăsarul din călcîie. Îşi spune că nici sultanul, nici hanul Ghazi Ghirai n-au gînduri proaste... Se adeveresc presupunerile măriei-sale. Turcii şi tătarii vor să strîngă oştirea Ţării Româneşti într-un cleşte de foc. S-o calce-n picioarele cailor încă în iarna asta. Să ajungă la Bucureşti şi să facă din ţară un paşalîk, pe care să-l mulgă după pofta inimii.

Se răsuceşte în şa. Face semn de pornire la trap. E un bărbat scund, bine legat. Ochi oblici, ca ai tătarilor. Mustaţa subţire, prelinsă pe la colţul buzelor. Poartă cal­pac tătărăsc din blană de pisică sălbatică, şubă de vulpe scurtă pînă la genunchi, cizme din blană de miel cu turetcile înalte pînă la şolduri. Şuba încinsă cu centura lată, de care are agăţată sabia de Damasc cu teaca ferecată în argint. Hanger, arc tătărăsc, cucura de săgeţi şi arcan. Pe umăr, şoimul de vînătoare. Alături, călăreşte slujito­rul şi robul lui, Ahmet, un tătar crîmlean învins într-o luptă din tinereţe.

Şeitan, armăsarul de Bugeac cu părul gălbui, vestit în toată oştirea pentru învăţătura şi deşteptăciunea lui aproape omenească, nechează uşurel vestindu-l că au ieşit dintre bălţi la drum slobod.

Este ziua de 31 decembrie 1594 şi căpitanul Mîrzea se-ntreabă dacă va putea petrece Anul nou cu fraţii săi de arme, căpitanii Gheţea şi Racea, aşa după cum se-n­ţelese­seră.

2

Căpitanul Racea, maimarele ferentarilor domneşti, uriaş cu faţă smolită, barba frumos rotunjită din foarfece şi mustaţa arcuită peste buzele cărnoase, îl înjură în gînd pe marele vornic Ivan, care-l dăduse să facă poliţia taberei în noaptea asta a Anului nou. Îl înjură cu atît mai vîrtos cu cît el însuşi se simte ispitit să dea dracului toate canoanele şi să tragă un chef rumeior alături de Gheţea şi Mîrzea, dacă s-ar putea chiar aici, în Hulu­beşti, la cvartirul măriei-sale, unde s-au strîns toate fru­museţile satului.

Îşi potriveste dolama îmblănită pe umeri. Urmat de patrula de ferentari, intră pe poarta cvartirului dom­nesc. Gărzile domneşti aprind lampioane multicolore pe care le agaţă în crengile prunilor din livadă. La un foc zdravăn, unde ard butuci de salcîm, se pîrpăleşte în frigare o jumătate de bou. Alături stă trasă o sanie de la curte, cu un butoi pîntecos, străjuită de doi oşteni. Pre­gătirile ademenitoare îi zbîrlesc mustăţile. Se îndreaptă bodogănind spre uşa casei vegheată de oşteni cu sabia la umăr. Comandantul gărzii tocmai împingea binişor afară un călugăraş înfofolit într-un cojoc lung de berbec, legat peste mijloc cu curmei.

— Nu mă-mpinge, diavole! ocărăşte călugăraşul, îţi spun, păgînule, că vreau să mă-nchin măriei-sale... Să-i dau binecuvîntarea.

— Ei, ei, sfinţia ta... Măria-sa a fost binecuvîntat de mitropolitul însuşi... Mie uită să mi-o dea... Binecuvîn­tă-mă şi potoleşte-te, dacă asta te arde...

— Cine eşti şi cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa cu o faţă bisericească?

— Sînt fiul lui Belzebut şi nepotul lui Scaraoţchi, rîde Racea, apucîndu-l de guler şi vîrîndu-şi barba în obrazul monahului. Aha... Tot călugărul chelar de la Glavacioc, cu săniile de peşte?... Nu te mai saturi, satano? Ce vrei, drac bărbos, cu măria-sa? De peştele tău îi arde?

— Vreau să mă plîng, afurisiţilor şi anticriştilor! Asta vreau... Slugerul mi-a poprit săniile. Vrea să vînd peş­tele în pagubă... Asta-i batjocură curată, pe sfînta mo­nastire... Şi tu, diavole, piei din faţa mea, că altfel chem asupra ta blestemul lui Arie şi al celor trei sute de sfinţi părinţi de la Nicheea...

— Trei sute paişpe, necredinciosule! Racea îl saltă de guler, şuierîndu-i la ureche: Porc bărbos, nu vrei să vinzi peştele pentru oştire? Îl duci la Sibii, să ai pe ce cumpăra mărgele şi barişuri[1] drăguţelor din Glavacioc? Stai tu. boaită afurisita, că ţi-ai găsit nănaşul... Hei, oşteni! Înşfăcaţi-l pe sfinţia sa şi tîrîţi-mi-l la han.

Călugărul îşi pierduse graiul în faţa unei atari sama­volnicii. Pînă să se dezmeticească, ferentarii îl trec din­colo de foc. Racea rîde în barbă...

Iată că Anul nou îi trimite vestitori harnici...

— Bună inimă ai, oşteanule...

Din cerdac se arată faţa rumenă a unei femei.

— Haide. Intră să te-ncălzeşti la vatră.

Femeia îşi alintă obrazul în blana caţaveicii.

„Se pare că sfinţii părinţi din Nicheea au grija robului spăşit Racea”, îşi spune căpitanul, urmînd ne­vasta dincolo de prispă, spre uşa întredeschisă de unde adie miros de claponi fripţi şi pită rumenită în cuptor.